Eram copil.
În odaia mică
Veneau Dumnezeu și Sân' Petru
Să mă vadă dormind.
Era atâta soare dimineața,
Că mi-era frică să nu se spargă ferestrele
De lumină.

Seara
Îmi spunea bunica povești
Despre viață și moarte:
„O să vezi, îmi spunea,
Într-o noapte o să bată cineva la fereastră
Și eu n-am să mai răspund;
Într-o altă noapte,
O să bată altcineva
La ferestrele tuturor
Și nimeni nu o să mai răspundă.
Urmele lui Dumnezeu
Nu se mai văd nici pe pământ,
Nici pe cer,
O să zboare doar păsări de fier."

În odaia mică nici o fetiță nu-și mai spunea rugăciunea;
Bunica dormea sigură, cu poveștile ei.
Într-o noapte a bătut cineva
Și bunica nu a mai răspuns.
De atunci doarme și ziua, și noaptea
Și nu mai este atâta lumină
La fereastră.

Bunica a găsit Urmele lui Dumnezeu
În spatele cerului.