Motto:
Din părul tău de mânz rebel
urcă spre mine aroma de mere coapte...


Înlănțuit lângă mine, prizonier,
încerc să te gust printre șoapte,
să te culeg ca pe-un zâmbet stingher
și să te-adorm lângă mine în noapte...

și pielea ta, miros de scorțișoară,
îmi murmură în somn povești cu zâne,
transformă în surâs de primăvară
orice privire ce-o atârni de mine...

Să te sărut?!? Sau să te las să dormi?
Mi-e-atât de greu să mă decid...
Mi-e frică să nu te transformi
în volbură de abur translucid...

Și dacă cerul iarăși va aprinde
în ochii tăi cu genele prelungi
steluțe aurii ce m-ar cuprinde
c-o mângâiere doar să mă ajungi...

și dacă iar mă-ncântă simfonia
ce-o picuri parcă-ncet, la nesfârșit
și c-un sărut stârnești iar agonia
ce mă-nfioară c-un amor nestăpânit...

Nimic nu-mi mai rămâne - mă predau...
cu lacrimile dulci să mă frămânți
așa cum mâinile-ți mă dezmierdau
când încercam să stăm cuminți

și așteptam să treacă ceasul
să nu mai fim copii în ochii lor
când încercam să căpătăm permisul
să ne iubim adânc, năucitor

și când pierduți în lumea largă
ai nimănui voiam să fim
cu inima simțind c-aleargă
pe-aripi întinse de un serafim

și când visam la stele căzătoare
dorințele fierbinți să ne-mplinească...
O! Doruri de smaralde... Cer iertare...
și parcă acum încep să și cerșească

nu îndurare, că-i prea dulce chin,
ci înmulțire; tot la fel să ne simțim
și peste ani... la orișice suspin
cu dragoste să ne înlănțuim

și nimeni și nimic să nu răcească
lumina ce străluce-n ochiul tău
când zâmbetele-ncep să înflorească
privind cu drag spre chipul meu...