Sărman de inimă, de suflet am rămas
Închis în gânduri deformate,
Încătușat cu lanțurile slăbiciunii mele
În patimi scrise de condeiul ei.

Ucis să fiu nu aș simții durerea
Atât de tare doare să nu te simți iubit
M-aș confunda mai simplu cu plăcerea
De a simții cum putrezesc chinurile-n piept.

Lovit sunt de blestemul solitudinii eterne
Iar ochii spre lumină nu văd de tăcuți;
Mă-nchin împins din spate, nu de mână,
La groaza ce-i în mine, măcar de-ar asfinții.

Ciudat să te gândești la bezna de apoi
Dar e normal când viața-ți e pustie
De singurul tău vis, de apa regăsirii
De focul ce s-a stins în vatra iubirii