Chiar dacă toate stelele
sunt reci și sclipitoare,
din cele patru puncte cardinale
vreau să privesc pădurea în asfințit.


Lumina violetă
pătrunsă printre frunze
dilată spațiul,
timpului îi dă altă cadență
contururilor dinamism.
Podurile devin scări suspendate,
ecourile proiectate spre infinit.



În casa aceea foarte veche,
tu tânăr și romantic
îmi spui în șoaptă
că melcii plâng,
iar noi
nu mai avem imagine în oglindă.