Îmi apropii mâinile.

Între palme,
simt sufletul de copil al timpului,
care mă face să înțeleg,
doar acum
gloria cezarilor,
cântul trubadurilor
și cum se mângâie stânca.

Mă plimbă pe un țărm pustiu
și-mi spune basme.
Râdem până când,
mă simt imaterială.

Timpul a uitat să numere.
Stăm în același punct
și nu ne amintim
cum se face un pas.
Vântul ne ajută,
transformându-ne în păsări ciudate.

Învățăm să străbatem
distanțe lungi
făcând negoț chear și cu vise.
Încep a gândi.