Nu mai suntem copii...
nici macar oameni maturi
nu mai stim sa fim
de ceva vreme
chiar daca traim cu impresia
ca am trecut prin prea multe
si am suferit si mai mult
nu e nici pe departe
un sfert macar
din cat am fi putut face deja
ca sa schimbam ceva
dar nu...
nu suntem in stare decat
sa judecam pe altii
nu suntem in stare decat
sa ne complacem
si sa asteptam fiecare
poate « pica » ceva...
de undeva...
fara sa miscam un deget
fara sa suferim
fara sa ne dedicam...

N-am sa inteleg niciodata
de ce doar « unii » trebuie sa faca
totul...
pentru ca la sfarsit
sa se trezeasca in aceeasi
deziluzie pe care
o evitam cu totii...
si totusi...
n-am sa inteleg de ce “altii”
nu sunt in stare sa faca
mai mult decat « ceva »
pentru a castiga
« ceva »
care sa poti fi in stare
sa-l pastrezi...

De-aia ne batem joc
pentru ca nu muncim indeajuns
pe cat stim sa cheltuim
nu iertam indeajuns
pe cat stim sa facem pe altii sa sufere
nu iubim indeajuns
pe cat sa stim cu cata putere
trebuie sa ne oferim
dragostea...
de-aia si soarta isi bate joc
si ce-i mai rau
e ca...
multora chiar le place...
probabil tot cei
carora le place sa spuna
« eu stiu mai bine prin ce-am trecut »
sau
« nu stiu daca a suferit
cineva cat am suferit eu »
si intr-adevar
nu stie nimeni cat suferim
si mai mult de-atat
nu intereseaza pe nimeni
cat de profund suferim,
atata timp cat fiecare din noi
o face...
mai devreme sau mai tarziu...
chiar daca IUBIREA
e doar pentru cei care stiu sa lupte
nu pentru cei care
se pricep s-o proclame
si atat...
ca in rest... toti asteptam ceva, nu ?
de ce trebuie ca
doar unii dintre noi
sa ia initiativa ?
de ce doar unii dintre noi
stiu CUM sa lupte ?
si poate la fel de mult
CUM sa si iubeasca
si sa pastreze « ceva »
pentru ei...
doar pentru ei...

Ce poate fi atat de greu
in a spune cuiva
ceea ce simti ?
fara sa-ti fie frica
de faptul ca
s-ar putea speria...
sau l-ai putea pierde
dintr-o prostie...
Paradoxal...
ne batem cu pumnii in piept
ca stim sa iubim
si ca mai profund decat noi
nu exista nimeni
care s-o poata face
si culmea...
nu ne gasim in stare
sa scriem doua cuvinte
sau sa dam un telefon
sau sa oferim un zambet cuiva...
nu...
asteptam noi primii...
« de ce sa scriu ? cat poate sa-mi scrie el »
« de ce sa sun » mai bine sa sune el »
si culmea...
nici asta nu e cea mai buna solutie...
tot ni se reproseaza cate ceva...
ca suntem prea... « copii »...

Nu mai suntem copii...
nici macar oameni maturi
nu mai suntem...
sau nu stim sa mai fim...

Uneori...
e chiar mai usor sa fim copii...
maturitatea implica obligatii
care pe multi dintre noi
ne sperie
si atunci...
de ce sa nu fim copii ?
e frumos...
e chiar mai frumos ca atunci
cand varsta ne-a oferit asta...
acum iubim...
fiecare cum stie sa iubeasca,
dar toti se lauda
ca iubesc...
cum ?
asteptand ?
ce ?
pe celalalt de langa noi
sa vina sa ne intrebe
daca mai traim ?
daca mai zambim ?
daca mai iubim ?
sau poate ca...
asteptand...
o sa uitam sa facem si asta...
cu siguranta cei mai multi dintre noi
o vor face...
...traind doar cu senzatia
ca stiu sa iubeasca...
si totusi...
e o arta si-n asta...