Am învățat să vorbesc răul din foamea de sferă
Mulțimea urla în spatele gratiilor ce despart
Pădurea de nepădure; zîmbetul de nezîmbet
Am învățat deșertăciunea cu puzderia de alb
Din jurul ochiului meu cam albastru din vina cui?
Sudoarea mi-o cîntam teribil de singură în pămînt
Încercînd să înțeleg ceva, acum, printre lumi deșarte
Atunci ca întotdeauna, mi-am băut trupul încercînd să-l uit
Dar foamea de sferă, foamea de trup, în spatele gratiilor
mi-am dus credința la frunte, la umeri, degeaba,
credința era mult mai aproape decît aproapele meu
desigur, nu sunt ultimul nici primul val,
nu sunt prima nici ultima generație în constelația șerpilor
trecutul meu anodin e al nostru cu aceiași sudoare de alb
teribil de singură în pămînt, ați mai auzit asta desigur,
nu sunt unic, recunosc, mirarea de ploaie nu-i o femeie
sau poate mirarea că plouă e o femeie, fără rost apa
fără destin amintiri prășite în cîmp fericirea răsare doar primăvara
cînd fericirea devine fericire pur și simplu, fără unu și zero
fără eu și tu, dacă știam ți-aș fi spus cine e,
fratele meu beckett îmi zicea în curtea părintească azi-noapte
prin tine trec tot felul de oameni îmbrăcați în haine
acum, aici, mă țin de mînă cu așteptarea lui godot trei
în amintirea aceluiași om godot îngropat de mine ieri
spre marginea ta de poet închis, spre marginea ta de poet
lunatec plîngăcios, cum crezi că te găseam la ascunselea?
În spatele tău dintotdeauna, umbrele nu există căci pot respira
De ce să fiu unic îmi șoptea fratele meu samuel beckett într-o noapte senină
Spune-mi, singur fără tine, de ce, de ce, de ce?....