Am murit odată cu nașterea universului
Și atunci viața s-a caramelizat cu nimicul
Totul s-a cutremurat până la neființă
Și s-a topit ca roua pe sufletul frânt
-o omidă moartă, pe jumătate fluture-

Prin zgomote aleatorii, asonanțe monotone,
Rătăcită prin otrava seacă a formelor
O vibrație se luptă încontinuu, cu totul,
Prin ceața înghețată, pe crucea plină cu viermi;
Mormântul i-a fost făcut dinainte de lumină.

De ce?? O lumânare ...
[Îi ține pe-amândoi în viață, de mână]
Universul ei l-au creat, Dumnezeu e un hoț
pentru că a făcut restul...
Și nu știe, că are sicriul pregătit.

Timpul...l-am topit, viața...am înghețat-o
Pe cerul meu au rămas doi aștrii,
albaștri sau negri, ca marea pe timp de iarnă...
În marea mea, am rămas noi
...și ne vom găsi!