Iar umbra mesei și a gîndului,
un mod de a-ți începe viața
cobori pe scări întunecate
gîndind că pămîntul e plat.
Vine timpul să-ți corectezi speranțele și iluziile
un moment rece în profunzimea ploii
în profunzimea sunetelor, aici, pe scaunul tău verde
supratimpul clandestin,
spasmele lumii învinețite.
Mai simplu de-atît, o cărare
zăbrelită de mirările noastre
sacadate.
Poate că nu-i prea complicat
să înțelegi
tristețea spaimei,
a semnelor căzute în senin,
un ochi lunecînd pe mare
nu-i mai puțin sentimental
ca țestele găurite de gloanțe.
Si la un moment-dat
nu vei mai ști că scrii
și ziua va începe iar
cu „A fost odată”, în șoaptă.
Acum țin în mînă un cărbune
în spate frunze de iederă
și pe drumul ăsta spre care scriu,
supratimpul clandestin