Uriase umbre tropaiau prin pacea noptii,
Umbre mai mici scartaiau de la incheieturi,
Forfota era intregita de umbrele micice fosneau printre restul si tacerea umbrelor moarte.
Intunericul negru imbratiseaza dragostos toate odraslele lui si da nastere suspinelor, tipetelor terifiate si soaptelor de toate felurile…
Sicrie simple aluneca pe raul mortilor si acolo suntem noi.
Paznici strajuiesc malurile si imping spre mijlocul raului toate cutiile ce se apropie de mal.
Noi curgem mai abundant decat raul si ne ciocnim unii de altii..
Oricum nu ne pasa… habar nu avem ce e cu noi, traim realitatile noastre.
Moartea isi face de cap (e dreptul ei), sare de pe un sicriu pe un altul, si, asa cum ii vine la socoteala, ne sfarseste nestirea.
M-am trezit deodata sangerand, pe semne ca moartea si-a ratat lovitura…
Eram buimac, inspaimantat vedeam realitatea-mi , vedeam si ce-i realul… simteam oarecum deocamdata…
Claustrofob… am incercat sa caut cum sa ies, sa vad.
Loveam cu pumni, cu picioare… loveam in jurul gaurii facuta de arma. Incet incet reuseam…
In loc sa vad lumina, sa simt aer, primeam plus la neajunsuri… bahleala si negru.
Reusesc in sfarsit sa fac o gaura indeajuns cat sa ies.
Ma dezechilibrez si cad in mocirla.
Sicrie ma lovesc dinspre rau…
Paznicii din margini sunt impietriti, cu maini sau picioare, capete lipsa…
Mult rest este mort…
Apus sa pasesc in sus pe mal… parc-a ploua dar miroase a sange.
Din locuri in locuri ard focuri… nici unul din ele nu inspira caldura unui foc de tabara…
Doar… mici focuri…
Pasesc amortit… am noroc de-a avea de unde-mi aminti cum se merge.
Simturile se-aseaza pe cele ce sunt: frig, intuneric, vant sinistru, vaiet de dincolo…
In suflet se pune frica si panica.
Trag aer, tusesc… fac un pas si calc pe o tidva… trosneste si tipa sub mine, se sparge…
Incep sa alerg… ma-mpiedic de oase, calc alte tidve sau corpuri inca nedescompuse…
Gonesc nebuneste, gafai… ochiu-mi se scurge si-o lacrima-mi curge de pe obraz.
Stopa cadru: ramane in aer. In jur ne rotim incet cu incet, si… atat o vedem cum sclipeste si cumva inspre ochi-mi o raza sinistra arunca…
Gata… dam play… alerg indarjit imboldit de scanteie…
Mii de-ntrebari ma ajung… zeci de mii, se-ajunge la sute… milioane…. miliarde….
Reusesc sa-mi raspund la infim…. Ma depasesc.
Piciorul drept se prinde-n ceva… da-i pauza:
Cu gura deschisa, cu ochii cascati, cu mainile-ntinse-nainte ma cad…
Piciorul mi-e prins de o mana… o mana de inger ranit…
Intr-o clipa ma face s-ajung si sa-ntrec tot ce-i intrebare…
Raiul si iadul s-au contopit intr-un camp… si toti au pierit… si ingeri si diavoli…
El isi consuma-n agonie picaturile ultime de viata.
Da-i play: cad odata cu ultimele lacrimice sfaraie pe obraji si bubuie cazand…
Ma asez langa el, ii iau capul pe brate…
O mana cu degetele rasfirate ii trec prin parul naclait de sange si glod…
Horcaie, plange… imi cere moarte…
Icnesc… “Eu tie al meu inger?”
Tot se opreste in jur pt clipa cand el se termina…
A murit ca am spus nu…
Lehamitea pune stapanire pe mine… ma ridic…
Cu capu-n pamant, mainile la spate devin un hoinar…
Pasesc spre neunde.
Aud un scheunat trist de caine…
Da-i iar stop… hai sa fumam o tigara.
………………………………………..
De-ajuns…
Jigaritul de caine cu suflet de om ma aude si-alearga la mine.
Se-opreste, priveste in sus parca-ntreaba “Ma primesti?”
“Haide cu mine, tu mi-esti prieten…”
Dumnezeu a murit…. Suntem ai mortii….

05.12.2005