Apele-mi curg istovite…
Timpule, nasc prematur!
Poalele-mi saltă smerite
inimii pun abajur
sorb un fluid anestezic
gust de pământ amărâu
ochii se fac tot mai grei, zic:
ține-mă, Maică, de brâu!

Zbârrrnâie ceasul – e ora
albei și mutei treziri
văd deoparte tumora
ruptă de calde-amintiri
sorb cu urechea un sunet –
suflul copilului drag –
pieptul e dobă de tunet
sânii îmi crapă de cheag…

Bună, Speranța mea mică,
vai, cât de fragedă ești!
Eu sunt bolnava mămică –
umple-mă să mă trăiești!
Cheamă-ți și tatăl, Amorul
să ne cuprindem tustrei…

Doctore Timp, ia-ți toporul!
Nu vezi? Eu sunt cu ai mei!