Am sperat că nu-i blasfemie
sa modelezi șanțuri în zăpada
de pe zidul cimitirului.
Îmi scriai
în somnul altora
te iubesc,
cu convingerea ca nici un soare
n-ar putea
să ne topească.
Veniră veri
cu ritmicitate planetară,
în care-mi subțiam gleznele
într-o levitație absurdă,
spre gările rămase-n dubii paralele.

Am pictat apoi doar noaptea,
să nu rănesc retina
celui veghiind pe mine...
cu rochia cu frunze maro
și stupide volane albastre.

Am rătăcit pânza cea mai dragă
ce-o impregnasem de melodii cu Johnny Cash.
Mediocră această căutare
printre flacoane și tuburi
de medicină occidentală
ce-ți picură in sine nepăsare.