Las florilor iubirea mea,
ca în ele primăvara să înflorească,
las dorul, vântul să mi-l răspândească.
Las revolta-mi fulgerelor să o împrăstie,
durerea o las mării zbuciumate
și mor uitând în lume
să cuceresc în clipa-mi nemurirea.
Mai las, izvoarelor cântecele mele…
las setea mea de azur păsărilor cerului.

Þie iubito îți las ultimele șoapte
să răstălmăcești din ele
tăcerea eternității ce mă așteaptă.
Îți mai las numele meu străin
să-l scrii în palma ta albă
iar când valurile mării reci
vor îngropa misterioasele-i adâncuri
o să-mi las amprenta peste pustiul ei
rătăcind în orizonturi întunecate
îmi voi dori să mă îngroape vântul
purtat de lumini lunatice.

Sicriul meu de patimi
să mă poarte în visele neîmplinite,
alaiul ce va rămâne în urma mea
să fie fumul negru ce atinge curcubeul monocolor
iar versul să mi-l scrie în continuare luna
în noapte, în gândul unui sihastru muritor