Frunzele ascuțite de mesteacăn freamătă ușor
parcă mânate de suflul trecerii tramvaiului
cerul e cuminte și pare că plutește fără miros de nor
doar asfaltul tresare la huruitul roților vântului.

Palma lui Dumnezeu fâlfâie pe deasupra strazii pustii
deasupra locului unde oamenii s-au ascuns și privesc
cum degetele lui bat peste capete de blocuri de trestii
iar prin canale strabate un fior rece diavolesc.

O entitate dezbracată de gândire inocentă și surdă
se ceartă cu norii strânși în ochiul de baltă
dar fiorul te rupe în carne și fără să audă
se ascunde sub trotuar, sub frunze, în lumea moartă.

Si iarăși pământul tresare sub pașii
profetului ce nu are să vină
si ne tot așteptăm și numărăm urmașii
căutându-l pe cel ce expiră lumină,
în muzică,
în surdină.