PYGMALION

Secerător prin miriștile plevei,
Și înșelat de copiile Evei,
Pygmalion își zise: “Asta mi-e ispita,
Din piatră îmi voi întrupa iubita !”
Dar piatra n-avea chip !
Doar îi zâmbea din giulgiul de nisip…
“Imaginația, numai , nu e-n stare,
Cu Tine, Doamne-n chin și în visare,
Să smulgă dar din forma fără fond ?
Să smulg din har și visul pudibond,
Femeia, una doar, dintre o mie,
Și să mi-o-nchin, iubită și soție ?”
Dar piatra
NU
Voia să se predea !
“Cine ești TU
să smulgi răbdarea mea,
s-o amăgești, cu dalta să-i spargi smalțul,
de vrei o stea,
tu te gândește bine,
te uită-n tine,
și dă-mi
BRAÞUL !”
“Și cum voi dăltui din tine chipu-i
fără mână ?”
“Destul e să îl vrei
Și să-l închipui !”
Sărmanul om își puse mâna ziditoare
Pe o masă,
Luă securea –
Și-o lacrimă din piatră îl lovi, cu sare:
“- Lasă !
de-acum să nu privești nicicând la mine,
atât sunt de frumoasă !
eu te ating, eu îți vorbesc, eu îți dau hrană,
îți sunt veșmânt și sarea de pe rană,
pe mine nimeni nu mă vede,
doar tu,
de mă vei crede…
ridică-ți ochii, uită-te, stăpâne !
Cum sunt ?”
“- Ca o minune…”

De-atunci trăi o mie de ani pace pe un grui
Pygmalion vorbind cu piatra lui…