Bătrân prieten, slugă și hoinar,
Toiagul strâmb, crăpat de vreme,
Mă poartă pe limbi de hotar,
Îmi suflă-n goale vene vârf de fiere.

Sunt tot mai uitat pe drumuri pustii
De chipuri închinate frăgezimii,
Cu pieptul înfipt în golul adâncimii
Privesc în urmă cum eram copii.

Dar nu sunt trist căci am gustat
Din ani cu miere și pelin,
Doar două rugi când am plecat
Mă țin departe de-al meu crin.

Să fiu născut din nou din sângele
Scurs pe arma celor morți,
Să fiu doar eu și muntele
Când tâlharii cu fața s-au întors.