aprindeam scântei de tine în palme-mi
aureole de pe tarabe adunate printre lacrimi de sfinți
gânduri interzise cerurilor de noi

mi-ai luat visele între pleoape în șoaptă
două nopți de fecioară oarbă de-atâta cântec
nesăpat în nici un fir de nisip niciodată
printre rămășițele de timp alunecând de sub gene
viața asta fără tine s-ar răsfrânge-n ecouri a goliciune
și-ar pieri printre visele-mi de copilă nebună

iubeam cuvintele tale rostite cu sufletu-n brațe
pluteam înc-o dată îngreuiat cu visul de tine
fremătând de bucuria apropiatei nașteri

iar șoaptele noastre au devenit una
și nisipul l-am adunat în clepsidre a stâncă
fărâmă de timp printre picioarele subțiri ale nemuririi
am rămas să fiu tu până la următoarea rotire
când mă voi urca pe ziduri risipindu-ți deșertul
spre-a striga împreună spre ceruri
eu tu noi nu vom muri niciodată