2005-10-11

Mistrețu’-acela mi s-a ivit odată
Pe poteca îmbrăcată cu soare-n mândre zile
Și m-a privit în doară iar pleoapa-ntunecată
Mustind în mine întrebări fertile

Cu coada ochiului de agat, atent m-a studiat
Zbătând-o lejer ca un adult în fire
Ce vrând să afle taina în chip prea-luminat
Dar eu zării și-acea ascunsă uneltire

Părea să cheme turme de neamuri porcești
La simpla-adulmecare a râtului prin vreascuri
Și eu, speriat de-acea apropiere pe care o trăiești
Când îți revezi în poze bunicii de pe veacuri

Am vrut să mișc o creangă ori îndată
S-o iau la goană cât m-ar ține pasul
Dar el dregându-și mugetul mi-arată
Că nu pe mine vrea să-și verse păsul

În acele clipe de mare întrebare
Ce mă cuprinseră clește de rațiune
El mă privi implorând iertare
Că l-am crezut venit dinspre genune

Ce-i drept, nici colțu’-i ca fildeșul
Nici blana mai zdrelită de fiare și ciulini
Nici vorbe ce mi le puse cu iureșul
Crezut l-am eu venit dar nu din serafini…

“Voi oameni, mă rog…” el pare-a-mi spune
“Urâți doar idealul și prieten vă e păcatul
Și sulița cu-otravă împinge-vă-n genune
Acolo cred, cu știință, că vă va fi iernatul…”

Și ca o nălucire tulbure, el alergă aiurea
Și se făcu un colb mai nevăzut ca praful…
Să fi fost ceva coborât de undeva din nea
Ori își are pe cel mai necurat vătaful?

Aceste gâduri negre ca printr-un vis
Nu își găsesc răspunsul oricât aș cumpăni
De-ar fi venit din cer ori din-ntunecat abis
Și cu premeditare au vrut a mă răni…