mă decojesc de propria-mi închinare.
fruntea îmi arată drumul spre mine.
printre riduri
e scrierea pe care o învăț.
cu palma pe trunchi
ascult dacă seva știe drumul
sau urcă doar din obișnuință.

copacul nu dă explicații,
își pierde pielea fără regret.
nu dezgolirea doare,
ci căderea.

vântul
are nevoie de o cale de întoarcere
iar eu— de un gol
din care mă ridic.