INTRODUCERE ÎNTR-O LUME APARTE
Capitolul 0 — Primii pași spre infern
________________________________________
RAMA NARATIVĂ
— Am venit, zisei. Mă așteptai?
Mă privi cu același dispreț de care credeam că scăpasem, dar parcă cu mai puțină ură.
— Cum așteaptă un condamnat călăul, răspunse el apăsat.
Mă așezai pe piatra de lângă ușa temniței lui — îmi devenise confortabilă, familiară.
— Dar dacă tot ai venit și-o să începi să-mi îndopi capul cu toate prostiile, măcar zi-mi ceva: mai sunt și alții ca tine, căzuți pe pământ?
La întrebarea asta știam parțial răspunsul. Mai erau ca mine câțiva, dar poate mai erau și alții de care eu nu știam.
— Mai sunt câțiva, zic. Pe unii îi știi și tu!
Mă privi uimit.
— Uite, Varlaam! zic.
— Varlaam din Valhol?! Este Preot Kohan?
— Nuuu, zâmbii. El e mult mai puternic. Toți cei cinci apărători ai Valholului sunt Magi Asuri!
Kusag clipi, procesând informația.
— Asurii au puteri extraordinare, continuai. În funcție de abilități și antrenament, fiecare dintre ei poate transforma apa, aerul, focul, pământul și energia în arme. Varlaam este expert în mânuirea energiei — el este comandantul apărării bastionului ce protejează Portalul. Au fost trimiși din Bethel pe pământ cu această misiune.
— Dar Anshar și Kishar…
— Anshar și Kishar au și ei ceva forță, dar sunt doar niște oameni. Varlaam și trupa lui protejează Portalul.
— Sunt imbatabili? Nemuritori?
— Nemuritori… așa cum vedeți voi viața, da, sunt aproape nemuritori. Dar totul are un sfârșit.
Kusag tăcu o clipă, gânditor.
— Stai, zise el încet. Ai spus că au fost trimiși din Bethel. Sunt îngeri?
— Nu tocmai. În Bethel există o întreagă armată. Arhanghelii o conduc — Gabral și Baal. Sub ei sunt Preotesele Metis, amazoanele cerului care poartă săbii din titan, cu lumină mov și călăresc ipotami — caii albi înaripiți. Apoi sunt Preoții Kohan, cei care se ocupă cu nașterea îngerilor și călăresc grifoni aurii. Iar Magii Asuri sunt brațul de foc al cerului — ei nu zboară, ci levitează, plutind deasupra pământului ca niște stele căzătoare.
— Și toți aceștia… pot coborî pe pământ?
— Pot, dar nu o fac. Legile Torahului interzic intervenția directă în treburile muritorilor. Doar în cazuri excepționale — cum a fost acum nouă sute de ani, când lumea era pe punctul de a fi distrusă — arhanghelii au trimis câțiva dintre ai lor să păzească Portalul. Cei cinci Magi Asuri din Valhol sunt singurii rămași.
Kusag înghiți în sec.
— Deci, când Osirian a plecat să atace Valholul, nu avea nicio șansă de a trece?
— Niciuna. Oricât de mare ar fi fost armata oamenilor, împotriva a cinci Magi Asuri nu aveau decât să moară.
Mă oprii, privindu-l fix.
— Dar tu ar trebui să știi mai bine. Ai fost acolo. Povestește-mi!
Kusag oftă adânc, închizând ochii pentru o clipă. Când îi deschise, ceva se schimbase în privirea lui — nu mai era dispreț, ci doar oboseală. O oboseală veche de treisprezece ani.
— Bine, zise el încet. Să-ți povestesc cum a ajuns Armata Mrry la porțile Valholului. Și ce s-a întâmplat cu treisprezece ani în urmă, când totul a început.
________________________________________
PREZENTUL — LA PORȚILE CASTELULUI VALHOL
Anshar privea încruntat orizontul, așteptând să-i vadă venind.
Dar ei, încă, nu se zăreau.
Stătea în cel mai înalt turn al Castelului Valhol, acolo unde vântul bătea neîntrerupt și unde cerul părea atât de aproape încât ai fi putut să-l atingi doar întinzând mâna. Părul lui argintiu-oțel flutura în bătaia vântului, iar ochii mov — adânci, vechi parcă, deși chipul său era foarte tânăr — scrutau depărtările cu o răbdare care ascundea neliniște.
Două zile. Două zile de așteptare.
Două zile în care nu dormise decât în răstimpuri scurte, când oboseala îl doborâse împotriva voinței lui. Pregătiseră totul în cele mai mici amănunte — poziții defensive, rute de retragere, semnale de alarmă — dar cu fiecare oră care trecea, încordarea îi rodea certitudinile.
— Mai trimite-l o dată, șopti el fără să se întoarcă.
Lângă el, Kishar ridică mâna dreaptă, și șoimul ei alb pe care îl ținea își luă zborul. Sora lui era replica sa perfectă — același păr argintiu-oțel căzând în valuri peste umeri, aceiași ochi mov luminând un chip de o frumusețe rece, sculptată. Dar acolo unde Anshar era granit și furtună, Kishar era apă și liniște — o liniște înșelătoare, ca suprafața unui lac sub care curenții nevăzuți puteau înghiți orice.
Șoimul se înălță, se învârti de două ori deasupra castelului — silueta lui albă tăind cerul cenușiu — apoi dispăru spre orizont.
O clipă… Două…
Și reapăru, întorcându-se pe degetul ei.
— Sunt foarte aproape, dragă Anshar. Foarte aproape.
— Mda, mormăi el, și ceva în glasul lui se întări. Nu-i nimic. Cu cât va începe mai curând, cu atât mai degrabă vom termina.
Sub ei, Castelul Valhol se întindea în toată splendoarea lui imposibilă.
Ziduri albe ca osul, înălțându-se din stâncă de parcă ar fi crescut acolo, nu ar fi fost construite. Turnuri subțiri străpungând cerul, fiecare terminat cu fleșă de argint care prindea lumina și o împrăștia în mii de reflexii orbitoare.
Acesta era Valhol — castelul creat de îngeri, bastionul păcii, inima lumii.
Și astăzi, pentru prima oară în nouă sute de ani, o armată se apropia de porțile lui.
Într-adevăr, în zare, trupele atacatorilor se apropiau.
La început fură doar o pată întunecată la orizont, o anomalie în praful roșiatic ce acoperea orizontul. Apoi pata crescu, se lăți, și odată cu ea un nor imens de praf se ridică spre cer, acoperind soarele, transformând lumina zilei într-un amurg cenușiu, prematur.
Erau mulți.
La început îi zări ca pe un tot indescifrabil — o masă întunecată mișcându-se lent dar inexorabil, ca lava coborând de pe un vulcan. Apoi, pe măsură ce se apropiau, masa începu să se contureze: cavaleria în frunte, caii negri și maronii purtând călăreți în armuri strălucitoare; arcașii în flancuri, arcurile lor lungi legănându-se în ritmul mersului; vitejii pedestrași în spate, mii și mii de oameni mergând în formație perfectă, scuturile lor formând un zid de metal.
Și în față, conducătorii.
Anshar îi recunoscu pe fiecare.
Osirian.
Viitorul împărat călărea în frunte, armura lui argintie strălucind chiar și în lumina difuză. Calul său alb — singurul cal alb din întreaga armată — părea să plutească mai degrabă decât să galopeze, iar stindardul imperial flutura deasupra lui: un soare auriu pe fond albastru, simbolul casei Dilmun.
Chiar și de la această distanță, Anshar putea vedea chipul lui Osirian — alb, crunt, îndurerat. Un chip care nu mai zâmbise de treisprezece ani. Un chip în care durerea se transformase în hotărâre, iar hotărârea în ceva care semăna periculos de mult cu disperarea.
În ochii lui negri se regăsea acum durerea neamului omenesc. Durerea pricinuită de atâtea războaie, de atâția morți nevinovați. Dar mai ales — durerea unui frate pierdut.
Lângă Osirian, pe un cal negru lucios, călărea Dona Varuna — părul ei verde ca frunzele de primăvară prins în cozi complicate, ochii verzi translucizi scrutând castelul cu o expresie imposibil de citit. Era frumoasă cu frumusețea unei lame — rece, precisă, periculoasă.
În spatele lor, Marduk și Sanska.
Marduk pe calul lui cenușiu, arcul legendar legat de șa, părul verde crud fluturând în vânt. Și Sanska pe armăsarul ei bălțat, armura ușoară mulându-se pe trupul ei suplu, ochii aprinși de o energie pe care Anshar o recunoștea prea bine — energia cuiva care abia așteaptă să lupte.
— Trebuie să părem de temut dar nu trufași! strigă Varuna către soldați, vocea ei purtată de vânt până la zidurile castelului. Trebuie să-i speriem dar nu să ni-i facem dușmani!
Ușor de zis, gândi Anshar. Greu de făcut când aduci patruzeci de mii de soldați la porțile unui castel care n-a văzut război de nouă secole.
Osirian ridică mâna dreaptă, și întreaga armată se opri.
Tăcere.
O tăcere grea, încărcată, în care Anshar își putea auzi propriile gânduri. Propriile întrebări.
De ce? De unde acest război absurd între prieteni?
Ca și cum ar fi auzit întrebarea, Osirian își îndreptă privirea spre turnul unde stătea Anshar. Ochii lor se întâlniră — mov și negru, întrebare și răspuns, pace și război.
Și în acea privire, Anshar văzu ceva ce nu se aștepta.
Nu amenințare. Nu ură. Nu dorință de cucerire.
Ci disperare.
Osirian nu venise să cucerească Valholul.
Venise să-l salveze.
Dar de ce? De la cine? De la ce?
Răspunsul venea de undeva mai de demult. Cu treisprezece ani în urmă avusese loc un fapt puțin probabil, ceva ce nu se credea posibil să se întâmple, ceea ce s-a numit mai apoi Primii pași spre infern.
FLASHBACK — ACUM 13 ANI
Ținutul Kama — Orașul Dilmun
Trecuseră mai bine de nouă sute de ani de la ultimul război, de la teribilul război.
Fusese cel mai mare și devastator război văzut vreodată, atât de groaznic încât omenirea aproape că dispăru pentru o vreme și, odată cu ea, toată civilizația cunoscută până atunci. A fost cataclismul care a schimbat lumea, planeta cu toată geografia și clima ei. Acum totul arăta altfel și din ce fusese nu se mai păstrase nimic, trecutul fiind îngropat în sute de ani de uitare, căci oamenii sunt tot mai puțini iar creaturile multe și nebănuit de ciudate.
Legenda spune că va fi fost să vină o zi, o ultimă zi, când toate se vor fi sfârșit, când oamenii se vor lupta între ei, când armele îi vor face să se creadă zei, când vor distruge și se vor distruge, ultima zi… sfârșitul.
Dar cum bine știți, orice sfârșit e începutul unuia nou.
Și acest început a venit în aceeași zi, în acea primă zi. A fost ziua când liniștea s-a așezat după ani, mii de ani de răgnete, urlete și durere, o zi în care groaza ar fi trebuit să dispară pentru totdeauna, războaiele să se fi terminat și odată cu ele armele să fie trecut.
Așa că, atunci, legenda spune că lumea ar fi fost împărțită în cinci ținuturi și fiecare ținut încredințat unui conducător ales dintre oameni. Cei mai înțelepți, drepți și curajosi cinci oameni au fost primiți în Împărăția Bethel unde s-a hotărât astfel:
Mlaștina Retas și Insula Madyadesa i-au revenit bravului sultan Pablo.
Stâncile înghețate Moksa îi aparțineau uriașului țar Hassan care a construit Cetatea Ugarit.
Pădurile Prakrity și Castelul Obeid i-au fost încredințate Donului Boris cel mândru și drept.
Cel mai important ținut, Grădinile Kama, i-au fost date înțeleptului Christian, cel ce avea să ridice aici orașul Dilmun și Palatul cu același nume.
Iar în final, Castelul creat de îngeri — Valhol — s-a hotărât să fie stăpânit de mâna de fier a regelui Vladimir, ca de altfel tot ținutul Manas.
Acestor cinci conducători le revenea rolul de a păstra ordinea și pacea, de a oferi dreptate tuturor, iar când timpul li se sfârșea fiii ori fiicele lor duceau mai departe, secole de-a rândul, ceea ce s-a numit Perioada Marelui Torah.
A fost numită astfel deoarece toate legile și normele acestor timpuri erau păstrate în această culegere de legi. Legile Torahului fuseseră create de ultimii doi arhangheli, Gabral și Baal, în prima noapte a noii orânduiri, iar forțele cerului vegheau asupra respectării lor. O adevărată armată condusă de cei doi proteja din cer cele cinci ținuturi pentru a împiedica orice posibilă încercare de conflict între cele cinci nații.
Tot legenda spune că nouă sute de ani nu a fost niciun război, că nouă sute de ani a fost liniște, domnind prietenia și înțelegerea, dragostea și bunătatea.
În acești ani s-au schimbat generații peste generații, iar oamenii și creaturile au dus sistemul în care trăiau spre perfecțiune.
Totul până acum.
Totul până în acea zi obișnuită de vară, când, în palatal Dilmun, ceva ce n-ar fi trebuit să se întâmple — s-a întâmplat.
În ținutul Kama se găsea palatal Dilmun unde domneau Împăratul Alisandru și soția sa, Nikal.
Palatul era o minune a lumii — coloane de marmură albă susținând bolți pictate cu scene din istoria omenirii, grădini interioare unde florile înfloreau în toate anotimpurile, fântâni ale căror ape cântau melodii diferite în funcție de ora zilei. Generații de artiști își dedicaseră viețile înfrumusețării lui, și fiecare colț, fiecare fereastră, fiecare piatră părea să respire eleganță și armonie.
Dar pentru cei doi prinți care locuiau aici, palatul era doar o cușcă aurită.
Împăratul avea doi fii gemeni — Osirian și Othin — care împliniseră de curând doisprezece ani. Deși erau gemeni și semănau destul de mult, cei doi prinți erau, totuși, foarte deosebiți.
Osirian avea părul negru ca noaptea fără lună, des și drept, căzând peste o frunte serioasă, meditativă. Ochii lui, la fel de negri, aveau adâncimea unui lac de munte — liniștiți la suprafață, dar cu curenți puternici dedesubt. Era mai mare cu o oră, și purta această responsabilitate ca pe o mantie prea grea pentru umerii lui de copil — mereu atent, mereu calculat, mereu conștient că într-o zi va fi împărat.
Othin era soarele lângă luna fratelui său.
Părul lui blond, ușor ondulat, căzând în bucle rebele peste umeri, prindea lumina și o transforma în aur. Ochii lui albaștri — limpezi, curioși, plini de o energie care nu putea fi ținută în frâu — străluceau mereu de parcă tocmai descoperiseră ceva extraordinar. Era mai mic cu o oră, dar părea mai mare în felul în care umplea orice încăpere, în felul în care râsul lui era contagios și entuziasmul lui, irezistibil.
Copiii crescuseră în interiorul orașului sub strictă supraveghere și niciodată nu ieșiseră din cetatea construită de strămoșii lor.
Până în acea zi.
— Othin, astăzi e ziua cea mare!
Osirian îl trezi dis-de-dimineață, scuturându-l de umăr cu o energie pe care fratele său n-o mai văzuse la el de mult timp. Lumina palidă a zorilor abia se strecura prin ferestrele înalte ale dormitorului, pictând dungi de aur pe podeaua de marmură.
— Ce zi? mormăi Othin, întorcându-se pe partea cealaltă și trăgând pătura peste cap.
— Hai, Othin, trezește-te! Este ziua când vom cuceri împrejurimile, ai uitat?
Othin deschise un ochi, apoi celălalt. Apoi se ridică încet în coate, studiindu-și fratele cu suspiciune.
— Ooosi, iar începi cu bazaconiile. Știi bine că nu putem ieși din oraș singuri. Toate gărzile au ordin să ne supravegheze.
— Da, da, zise Osirian foarte agitat, plimbându-se prin cameră ca un leu în cușcă, dar astăzi e altceva! În dimineața asta vor pleca carele cu cereale spre Castelul Valhol, înțelegi?
Othin se ridică complet, acum treaz de-a binelea. În ochii lui albaștri licări scânteia pe care Osirian o aștepta — scânteia aventurii, a necunoscutului, a libertății.
— Nu vreau să înțeleg, zise totuși, dar zâmbetul îl trăda. E prea periculos!
— Hai, Oty, nu fi fricos! Ce se poate întâmpla?
— Tata va fi tare supărat pe noi, atâta tot.
Osirian zâmbi — un zâmbet rar, luminos, care îl transforma complet.
— Ba nu va fi. Nici nu va ști că am ieșit. Tata a plecat în zori la Donul Marduk și va lipsi cel puțin o lună.
— Serios?! A plecat? De unde știi?
Osirian își duse degetul la tâmplă, făcându-i cu ochiul.
— Eu știu totul, Oty. Tot!
Băieții ieșiră în curtea Palatului și, spre surprinderea lor, nu prea erau băgați în seamă.
Era dimineață devreme, servitorii alergau în toate direcțiile cu treburi importante, gărzile de noapte tocmai se schimbau cu cele de zi, și în toată această forfotă, doi băieți în haine simple — nu în veșminte obișnuite de prinți — trecură neobservați.
Se îndreptară spre depozitul de cereale unde se aflau cele douăsprezece care ce urmau să fie încărcate. Erau care mari, solide, trase de câte patru boi, fiecare purtând șase vase imense de lut pline cu grâne — ajutorul anual pe care Kama îl trimitea Valholului.
— Mai avem timp, zise Othin, oprindu-se brusc.
— Pentru ce?
— Trebuie să mergem la masă ca în fiecare zi, altfel vor fi îngrijorate servitoarele și vor alarma tot Palatul.
Osirian încuviință, impresionat de logica fratelui său.
— Ai dreptate. Trebuie să pară o zi obișnuită.
După mai bine de o oră, se întoarseră în același loc. Zece dintre cele douăsprezece care erau deja gata de drum, muncitorii verificând ultima oară legăturile și povara.
— Deci, care-i planul? întrebă abia acum Othin.
— Vino!
Cerealele fiind transportate în vasele acelea imense de lut, copiilor nu le fu prea greu să se ascundă printre ele. Se strecurară neobservați — Othin primul, apoi Osirian — ghemuindu-se în spațiul îngust dintre vase, cu inimile bătând atât de tare încât erau siguri că toată lumea îi aude.
Dar nimeni nu avea nicio bănuială, iar atenția muncitorilor era în cu totul altă parte.
Așadar micii prinți ieșiră pe poarta orașului fără probleme și fără ca cineva să le simtă lipsa.
Odată ajunși suficient de departe pentru a nu fi văzuți de gărzile cetății, copiii săriră din căruță..
Othin privi în jur și râse — un râs cristalin, plin de bucurie.
— Suntem liberi, Osi! Suntem liberi!
Și într-adevăr, pentru prima oară în viața lor, erau.
Merseră o vreme pe marginea drumului, admirând câmpurile întinse de grâu auriu, pâlcurile de pădure ce se vedeau în depărtare ca niște insule verzi într-un ocean galben, cerul imens deasupra lor — atât de diferit de fâșia îngustă pe care o vedeau de obicei între zidurile palatului.
Trecură când și când pe lângă câte o casă — case mici, modeste, cu acoperișuri de paie și grădini pline de legume — încercând să iasă cât mai puțin în evidență, deși hainele lor, chiar simple fiind, erau prea fine și prea curate pritre țărani.
După câteva ore ajunseră într-un sătuț și își petrecură acolo tot restul zilei, rătăcind prin micul târg… Erau pentru prima oară printre oameni obișnuiți.
Oameni îmbrăcați modest, cu fețe brăzdate de muncă și soare, locuind în case mici și sărăcăcioase care n-aveau nimic din strălucirea palatului. Othin era fascinat — de felul în care un fierar își lovea nicovala, de mirosul pâinii calde dintr-un cuptor, de râsul copiilor jucându-se în praf. Osirian era mai rezervat, observând mai degrabă privirea ciudată pe care țăranii le-o aruncau, hainele peticite, copiii desculți.
— Oty, cred că e timpul să ne întoarcem, zise el pe la ceasurile amiezii.
— Cum? Deja?
— Hai, frățioare, că se face târziu și trebuie să ne întoarcem pe jos, plus că nu știu cum ne vom strecura înapoi.
— Păi nu ziceai că ai un plan?
— Am avut, am avut, dar numai pentru ieșit.
— Ooof, doamne, în ce m-ai băgat! Hai să ne întoarcem atunci!
Porniră pe același drum pe care veniseră, cel puțin așa credeau ei.
Dar după o bucată bună de mers, zidurile orașului încă nu se zăreau, iar soarele începu să le zâmbească de rămas bun, coborând spre orizont într-o explozie de portocaliu și roșu.
Venea seara și puteau să vadă pentru prima oară apusul soarelui la orizont, înconjurați de o imensă pășune care părea să se întindă la infinit în toate direcțiile.
— Ce frumos, exclamă încântat Osirian, oprindu-se să privească spectacolul.
Dar Othin privea în altă parte.
— Ce-i aia? întrebă el, arătând undeva în depărtare.
— Ce anume?
— Chestia aia ce strălucește.
Osirian își întoarse privirea. Într-adevăr, ceva strălucea în lumina apusului, undeva la marginea câmpului, lângă un pâlc de copaci bătrâni.
— Nu-i nimic, Oty, probabil se reflectă soarele într-o fereastră.
— Nu, nu e o fereastră, nu vezi… se învârte. Hai să vedem!
Și înainte ca Osirian să poată protesta, fratele său o luă la fugă peste câmp, spre locul cu pricina.
— Otyyy, e târziu, hai acasă! strigă Osirian după el.
Dar Othin era deja departe, silueta lui blondă topindu-se în lumina aurie a amurgului.
Osirian oftă și porni după el.
Ce altceva putea face?

## BISERICA CU CRUCEA SPARTĂ

— Ei, ce e? întrebă Osirian ajungându-l din urmă, gâfâind ușor.
Othin stătea nemișcat, privind fascinat clădirea din fața lor.
Văzută de aproape, “chestia strălucitoare” își pierduse strălucirea — era doar un obiect de metal în vârful unei clădiri vechi, învârtindu-se încet în vânt. Dar clădirea însăși…
— E probabil o biserică veche, zise Osirian, studiind-o cu ochi critici.
— Nu, Osi, nu e biserică. Vezi tu vreo cruce?
Osirian privi mai atent. Fratele său avea dreptate — nu era nicio cruce. În locul ei, în vârful clădirii, se afla un simbol ciudat: o cruce, dar cu vârfurile rupte, căzute, de parcă cineva ar fi luat o cruce normală și i-ar fi frânt capetele.
Crucea Spartă.
Același simbol era pictat peste tot pe zidurile clădirii — pe ușa de lemn putrezit, pe ferestrele astupate cu scânduri, pe pietrele cenuțiii din care era construită. O cruce cu vârfurile rupte, repetată obsesiv, ca un avertisment sau ca o chemare.
— Bine, zise Osirian încet, este o biserică fără cruci. Sau cu cruci stricate. Sau…
Împinse ușa care mai întâi scârțâi strident, apoi se prăbuși într-un nor de praf.
Othin nu aștepta nicio invitație. Trecu pragul înainte ca praful să se așeze.
Osirian îl urmă, deși fiecare fibră din corpul lui îi spunea să fugă.
Era chiar o biserică.
Sau fusese, cândva.
Pereții, în loc să fie pictați cu sfinți și scene biblice, erau acoperiți cu desene grotești reprezentând crime oribile — oameni torturați, decapitați, arși pe rug, spânzurați de copaci. Desenele erau vechi, culorile estompate de timp, dar violența lor era încă palpabilă, încă șocantă.
Dacă Osirian nu reușea să-și revină — stând înțepenit în ușă, cu ochii mari și respirația tăiată — Othin cerceta deja fiecare colț al încăperii, ochii lui albaștri sclipind de curiozitate.
— Othin… poate ar trebui să plecăm, șopti Osirian.
Dar fratele său nu-l auzea. Sau nu voia să audă.
În fundul încăperii, pe jumătate ascunsă de o draperie putredă, descoperi o ușă mică. Era diferită de restul bisericii — lemnul ei părea mai nou, mai îngrijit, ca și cum cineva ar fi avut grijă de ea chiar și când tot restul clădirii se prăbușea.
Othin apăsă mânerul ruginit.
Ușa se deschise.
Scârțâitul ei ascuțit îl dezmețici pe Osirian, care sări ca ars.
— Othin… nuuu!
Dar fratele său intrase deja.
Încăperea de dincolo era atât de întunecată încât nu vedeau absolut nimic.
Osirian intră după fratele său, mai mult mecanic, inima bătându-i atât de tare încât o simțea în gât.
— Othin?
— Da, răspunse acesta în șoaptă. Unde ești?
— Aici. Hai să plecăm de aici!
— De ce, ți-e frică?
— E târziu, vreau să mergem acasă. Dar de ce vorbim în șoaptă?
— Nu știu, zise Othin după o pauză. Poate să nu deranjăm pe cineva.
— Pe cine, crezi că e cineva aici?
Tăcere.
Apoi, vocea lui Othin, schimbată:
— Ce-i asta? Privește, Osi — o oglindă!
Osirian se întoarse spre locul pe care-l indica fratele său.
Și îngheță.
În mijlocul încăperii, într-un loc unde nu ar fi trebuit să fie nimic, se afla o oglindă.
Dar nu era o oglindă obișnuită.
Era înaltă de doi metri, încadrată într-o ramă de metal negru sculptată cu aceleași cruci sparte. Și în ciuda întunericului total din încăpere, oglinda… lumina. Nu strălucitor, nu orbitor, ci cu o lumină slabă, lăptoasă, care părea să vină din adâncul ei.
Și în acea lumină, cei doi frați se vedeau perfect.
— Ei și, n-ai mai văzut oglinzi? râse Othin, apropiindu-se de luciul străin.
— Nu înțelegi, Othin — aici e întuneric beznă, iar noi ne vedem în oglinda asta perfect!
Othin ridică o mână, apoi scoase limba, făcând fețe. Și văzu că fratele său avea dreptate. În oglindă se vedeau doar ei — nu camera, nu pereții, nu întunericul din jur. Doar doi băieți, unul blond și unul brunet, stând în fața unei oglinzi imposibile.
— Ar trebui s-o luăm cu noi, zise Othin, ochii lui aprinși de dorință.
Întinse mâna să o atingă.
Și mâna lui trecu prin suprafața oglinzii.
Nu ca prin sticlă — ca prin fum. Ca prin apă. Ca prin nimic.
Othin își retrase mâna, uimit. Era intactă, neatinsă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Incredibil, șopti el. Nu pot să o ating, nici măcar nu o simt! Ce oglindă o fi și asta?!
— Hai să mergem acasă, zise Osirian, vocea lui tremurând de teamă. S-a făcut târziu!
Dar Othin nu-l mai asculta.
Fascinat, își apropie mâna din nou de luciul străin. Trecu prin el. Băgă mâna până la cot, până la umăr, căutând ceva — orice — pe partea cealaltă.
Dar nu era nimic. Doar gol. Doar vid.
Sau nu?
— Uite, e cum am băgat-o! zise el, retrăgând mâna și examinând-o. Oare ce-o fi dincolo?
— Unde, Oty? Nu există niciun dincolo, așa că vom pleca spre casă. Trebuie să plecăm. Acum.
— Bine, plecăm, zise Othin. Dar mai întâi trebuie să văd…
Și înainte ca Osirian să poată reacționa, fratele său își vârî capul prin oglindă.
Secunde.
Secunde care părură ore.
Osirian stătea paralizat, privind trupul decapitat al fratelui său — nu, nu decapitat, capul era doar că… dincolo. Undeva unde el nu putea vedea. Undeva imposibil.
— Othin? șopti el, terorizat.
Niciun răspuns.
Panica îl cuprinse. Îl apucă pe fratele său de umeri și trase cu toată puterea.
Othin ieși din oglindă cu un zâmbet imens pe chip.
— Dumnezeule, Osi, trebuie să vezi neapărat! Apropie-ți capul de oglindă și atinge-o doar un pic — se va deschide…
— Othin, țipă Osirian, e timpul să mergem acasă! Ai promis!
— Bine, dar uită-te măcar o dată să vezi și tu! Nu ești curios? De ce ți-e frică — nu vezi că n-am pățit nimic?
— Nu mi-e frică.
— Atunci…
Dar nu apucă să mai zică nimic.
Osirian, într-un acces de curaj disperat — sau poate doar pentru a-i demonstra fratelui său că nu-i era frică — se repezi spre oglindă și își vârî capul prin ea.
Ce văzu îl făcu să uite să respire.
Dincolo de oglindă era un alt tărâm.
Un tărâm roșu.
Pământul — dacă se putea numi pământ — era acoperit de cenușă portocalie-maro care scânteia ca jarul. Ici-colo mocneau jăratece aprinse, iar fumul înecăcios plutea peste tot ca o ceață grea, mirosind a sulf și a ceva mai rău, ceva vechi și putred.
Cerul nu era cer — era o boltă neagră fără stele, fără lună, luminată doar de o strălucire roșiatică difuză care părea să vină de nicăieri și de pretutindeni în același timp.
Și în depărtare, dominând totul, se înălța un munte.
Un munte roșu, imens, fumegând.
Osirian se retrase din oglindă, alb la față, tremurând.
— Ce-ai văzut? întrebă Othin, ochii lui strălucind.
— Iadul, șopti Osirian. Am văzut iadul.
Othin zâmbi.
— Exact ce am văzut și eu.
Și înainte ca Osirian să poată protesta, înainte ca măcar să poată respira, Othin îl împinse cu toată puterea prin oglindă și sări după el.
ÎN TARTRI
Căzură.
Nu departe — doar câțiva pași — dar senzația de cădere fu reală, derutantă, ca și cum gravitația însăși ezitase o clipă înainte să-i prindă.
Aterizară pe cenușa caldă, care se ridică în jurul lor în nori portocalii.
— Ce faci, ești nebun?! sări Osirian să-l bată, nu alta, dar Othin se prăpădea de râs, rostogolindu-se prin cenușă ca un copil prin zăpadă.
Apoi râsul îi îngheță pe chip.
Privea în jur.
Cu adevărat privea, pentru prima oară.
Cenușa era peste tot — moale, caldă, sclipind cu o lumină interioară bolnăvicioasă. Jăratecele mocneau în cratere mici răspândite fără noimă, iar fumul se târa pe deasupra pământului ca o creatură vie, încolăcindu-se în jurul gleznelor lor.
Foarte aproape de ei începea un pod.
Un pod lung, îngust, construit din piatră neagră, traversând această câmpie arsă și ducând direct spre muntele roșu din depărtare. Muntele părea și mai impunător de aici — un gigant de rocă și foc, cu vârful pierdut în bolta neagră, cu flăcări vizibile licărind în crăpăturile lui.
— Osi, unde crezi că suntem? întrebă Othin, vocea lui acum serioasă.
— În iad, frățioare. Unde altundeva.
— Și eu cred la fel.
Se priviră.
— Așa că mă gândesc să ne întoarcem cât mai putem, zise Othin, întorcându-se spre oglindă.
Oglinda era acolo — un dreptunghi de lumină lăptoasă în mijlocul întunericului roșu, arătând camera neagră din biserica veche.
Othin băgă mâna prin ea. Trecu.
— E deschisă, zise el, ușurat. Putem pleca oricând.
Dar Osirian privea spre pod.
— Dacă tot suntem aici, zise el încet, poate ar trebui să vedem despre ce e vorba.
Othin îl privi uluit.
— Tu? Tu vrei să explorăm?
— Nu vreau. Dar… suntem aici. Și poate nu vom mai avea ocazia asta niciodată.
Othin zâmbi — acel zâmbet larg, luminos, care îi transforma chipul.
— Asta e fratele meu!
Porniră pe pod.
Nu știau — nu aveau de unde să știe — că în clipa în care picioarele lor atinseră prima piatră a podului, ceva se schimbase.
În adâncurile muntelui roșu, în locul numit Temnița Ghenea — închisoare pentru forțele întunericului de nouă sute de ani — o creatură ridică privirea.
Cineva a găsit oglinda.
— Ești sigur? întrebă o altă voce, feminină, ca mierea amestecată cu otravă.
— Da. Și nu doar au găsit-o — au și intrat. Doi. Sunt doi.
Rudra — căci el era cel care vorbise primul — își închise ochii, simțind. Dincolo de zidurile închisorii, dincolo de poarta sigilată, putea percepe două prezențe mici, strălucitoare, pulsând ca două stele albastre în bezna lumii sale.
— Sunt copii, șopti Ereskigal, închizând și ea ochii, conectându-se la aceleași prezențe. Și nu doar copii… sunt prinți. Gemeni. Osirian și Othin, fiii Împăratului Alisandru.
— Stăpâne, murmură Rudra către întunericul din spatele lui, ajută-i. Îndrumă-i spre noi.
Din umbră veni un răspuns — nu cuvinte, ci o vibrație, o voință, o forță.
Nu pot face nimic . Totul trebuie să vină de la ei. Totul depinde de ei…!
Și undeva pe pod, Othin simți o atracție ciudată spre muntele din depărtare. O dorință inexplicabilă de a vedea ce se află acolo. O nevoie.
— Hai mai repede, Osi, zise el, grăbind pasul. Vreau să văd unde duce.
Osirian îl urmă, deși ceva în el — un instinct vechi, primar — țipa să fugă.
Dar nu fugi.
În spatele lor, oglinda strălucea încă.
— Ereskigal, zise Rudra, de cum vor ajunge la poartă… închide Oglinda Iluziilor.
— De ce abia atunci?
— Doar dacă ating poarta îi putem ține aici. Altfel pot pleca oricând.
Ereskigal zâmbi — un zâmbet care ar fi înghețat sângele în vine oricui l-ar fi văzut.
— Înțeleg. Și apoi?
— Apoi… îi vom convinge să ne elibereze.
Băieții mergeau pe pod fără a scoate o vorbă.
Podul era lung — mult mai lung decât păruse de la distanță. Cu fiecare pas, muntele roșu creștea în fața lor, devenind tot mai impunător, tot mai amenințător. Flăcările din crăpăturile lui nu mai păreau naturale — păreau porii muntelui, respirând, privind, așteptând.
— Uite, zise Osirian în cele din urmă, aproape strigând. Se termină podul!
Într-adevăr, la câțiva zeci de metri în față, podul se oprea brusc în fața unei stânci abrupte — piciorul muntelui însuși. Și în stâncă, săpată direct în roca roșie, se deschidea o poartă.
O poartă uriașă de piatră, închisă cu un zăvor din fier greu și înnegrit de vreme. Zavor gros cât brațul unui om, acoperit de rugină și ceva ce părea cenușă.
— Sunt aici, șopti Rudra în adâncurile muntelui. Au ajuns.
— De unde știi?
— Îi simt. Îi văd.
Și pe bolta neagră de deasupra, Ereskigal zări ce vedea și el — două puncte albastre strălucind în întuneric, apropiindu-se de poartă.
— Vorbește-le, zise Rudra. Fă-i să deschidă.
Ereskigal închise ochii și întinse gândul spre ei — blând, seducător, ca o adiere caldă într-o noapte rece.
Sunteți curioși, nu-i așa? Vreți să știți ce e dincolo…
## ELIBERAREA
Othin stătea în fața porții, studiind-o.
Era masivă — de trei ori mai înaltă decât el, din piatră neagră străbătută de vinișoare roșii care pulsau ca niște vene. Zavorul de fier părea imposibil de greu, dar ceva în el — ceva ce nu venea din el, ceva șoptit — îi spunea că poate fi mișcat.
Deschide. Vrei să știi ce e dincolo. Vrei să vezi…
— Oty, zise Osirian în spatele lui, podul se sfârșește aici, nu avem unde merge mai departe. E timpul să ne întoarcem.
— Mai taci, Osi, și gândește. Putem deschide poarta.
Osirian făcu un pas în spate.
Fratele său îi vorbea și îl privea într-un mod straniu — cum nu o mai făcuse niciodată. Ochii lui albaștri, de obicei plini de căldură și râs, aveau acum o sclipire rece, obsesivă.
— Eu zic s-o lăsăm așa, zise Osirian, vocea tremurându-i. Cine a închis-o nu degeaba a pus un zăvor așa de mare. Plus că pare să fie foarte greu.
Othin se întoarse spre el, privind-l fix în ochi, aproape atingându-i fața.
— Ești un laș și-un fricos, asta ești. Habar n-ai ce putem descoperi dincolo, deși ai vrea să știi la fel de mult ca și mine, dar frica te învinge, fricosule.
Cuvintele îl loviră pe Osirian ca o palmă.
— Nu e adevărat! Nu-mi pasă ce este după ușa aceea! Dar dacă vrei neapărat — foarte bine, să deschidem poarta!
Se repezi înainte, mai mult din mândrie rănită decât din curaj.
Apucă zavorul cu ambele mâini.
Trase.
Și zavorul… se mișcă.
Nu cu greutate, nu cu efort, ci alunecă, de parcă aștepta de secole să fie atins de mâini omenești. Metalul scârțâi, rugina căzu în fulgi portocalii, și poarta Castelului Ghenea se crăpă ușor.
Apoi — se deschise.
Nu împinsă de ei — împinsă de ceva dinăuntru.
Un curent puternic izbucni din întunericul de dincolo, un vânt negru, rece, care urla cu glasul a mii de voci suprapuse. Un nor de ceață și praf îi acoperi pe copii, învăluindu-i, orbindu-i, înecându-i.
Totul ținuse doar o clipă.
Apoi — liniște.
Norul dispăruse, risipit în bolta neagră de deasupra, de parcă nici n-ar fi existat. Doar ecoul urletelor mai vibra încă în aer, estompându-se încet.
— Ce-o fi fost asta? întrebă Othin cu ochii căscați, cenușa încă plutind în jurul lui.
— Taci și pregătește-te să fugi, îi răspunse Osirian.
Privea fix spre poarta deschisă.
Din întunericul de dincolo, din adâncurile muntelui, veneau spre ei două siluete.
Rudra ieși primul în lumina roșie.
Era înalt — mult mai înalt decât orice om pe care copiii îl văzuseră — cu un trup suplu, musculos, acoperit de o piele roșiatică-cenușie care părea să absoarbă lumina în loc s-o reflecte. Chipul lui era frumos într-un fel tulburător, cu trăsături ascuțite, pomeți înalți și ochi negri fără alb, ca două găuri în realitate. Părul lung, negru ca smoala, îi cădea pe spate în valuri, legat cu un lanț subțire de argint.
Zâmbea.
Un zâmbet ciudat care promitea totul și nimic.
Lângă el, Ereskigal părea aproape umană.
Aproape.
Era frumoasă cum sunt visele frumoase înainte să devină coșmaruri — păr lung și roșu căzând ca o cascadă peste umeri goi, ochi aurii cu pupile verticale ca de pisică, piele cenușie, perfect netedă. Purta o rochie subțire, transparentă, care flutura în jurul ei deși nu era niciun vânt, iar când se mișca, umbrele păreau să danseze în urma ei.
— Fugi, șopti Osirian, încremenit. FUGI ACUM!
Dar Othin nu se clinți din loc.
Stătea acolo, privind cele două făpturi care se apropiau, incapabil să fugă, incapabil să se miște. De parcă picioarele lui ar fi fost înrădăcinate în piatră.
Ereskigal se opri în fața lui și îngenunche, punându-i mâna pe umăr. Atingerea ei era rece, dar nu neplăcută — ca o piatră de râu în căldura verii.
— El este cel ce ne-a eliberat, zise ea, vocea ei ca un cântec.
Osirian fugise deja câțiva zeci de metri înapoi pe pod, dar văzând că fratele său nu-l urmează, se opri, privind înapoi cu groază.
— Mulțumesc, Othin, zise Rudra, vocea lui joasă, catifelată.
— De unde știi cum mă cheamă? întrebă Othin, trăgându-se înapoi.
Ereskigal se apropie din nou, aplecându-se pe genunchi la nivelul lui:
— Noi știm tot. Suntem peste tot — sau, mă rog, vom fi peste tot. Și asta datorită ție.
— Dar nu eu v-am eliberat, zise Othin, confuz. Osirian a tras zavorul.
— Ba da, Othin, zise Rudra blând. Chiar dacă nu cu mâna ta, tu ești eliberatorul nostru. Tu l-ai adus pe fratele tău aici. Tu ai vrut să deschizi poarta. Tu ai ales. Și pentru asta îți vom fi recunoscători. Vei vedea.
De la distanță, Osirian strigă cu toată puterea:
— LUAȚI-VĂ MÂINILE SPURCATE DE PE FRATELE MEU!
Rudra ridică privirea spre el, zâmbind — sau mai degrabă rânjind.
— Apropie-te, micule prinț și viitor împărat. Nu îți vom face niciun rău.
Othin tresări la aceste cuvinte.
— De ce îi spui viitor împărat? Tata trăiește și dacă ne faceți vreun rău va fi vai de voi!
— Pentru că viața este nedreaptă, răspunse Rudra, și vocea lui părea plină de compasiune falsă. Osirian este mai mare decât tine cu o oră. El va fi împărat după tatăl vostru. Iar tu… tu vei fi mereu în umbra lui. Tot ce vei face tu bun îi va fi atribuit lui. Tot ce va face el rău vei fi învinuit tu. Și stai liniștit, nu vă pândește nici un rău pe aici! Aici nu există bine și rău!
— Nu e adevărat! strigă Othin. Minți!
— Oty, nu-l asculta! strigă Osirian de la distanță. Vrea să te facă să rămâi!
— Vezi tu, prințul meu, continuă Rudra cu un ton conspirativ, diferența dintre oameni și noi este că noi nu mințim niciodată. Nu avem nevoie. Acum fratele tău drag e un copil, și te iubește. Dar când va deveni împărat, când va avea puterea absolută… te va umili. Te va domina. Te va folosi.
Se aplecă mai aproape, vocea lui o șoaptă:
— După cum vezi și tu… deja face pe deșteptul. Deja fuge și te lasă singur.
Othin se uită spre fratele său — departe, pe pod, tremurând de frică, strigându-l să vină dar incapabil să se apropie.
Te lasă singur.
— Nu e adevărat, zise Othin, dar vocea lui nu mai era la fel de sigură.
Ereskigal se întoarse cu spatele la el și închise ochii.
În mintea ei, simțea gândurile copilului — confuze, speriate, dar și… altceva. Mânie. O mânie veche, ascunsă, pe care nici Othin însuși nu o conștientiza.
Fratele tău va fi împărat. Tu nu vei fi nimic.
Deschise ochii și zâmbi.
— Oricum, Othin, zise ea dulce, unul dintre voi va rămâne aici. Ar trebui să fii tu acela — până la urmă, ești vinovat. Tu l-ai băgat pe fratele tău în toată povestea asta. Ce vei spune acasă când vei ajunge singur?
Cuvintele îl loviră pe Othin ca un pumn în stomac.
Vinovat.
Era adevărat. El găsise biserica. El descoperise oglinda. El îl împinsese pe Osirian să intre. Tot ce se întâmpla era vina lui.
— Voi lăsa o vreme oglinda deschisă, zise Rudra, vocea lui devenind oficială, ca și cum ar fi dictat o sentință. Dar ea se va închide. Aceasta este natura ei. Este treaba voastră dacă pleacă unul sau altul… sau poate vreți să rămâneți amândoi.
Se opri, lăsând cuvintele să atârne în aer.
— Totuși, să știți că doar unul va putea trece prin oglindă. Dacă veți încerca să treceți împreună… ea se va închide. Și veți rămâne aici pentru totdeauna.
Tăcere.
Apoi Rudra și Ereskigal se întoarseră și porniră înapoi spre poarta muntelui, dispărând în întuneric.
Osirian alergă spre fratele său, apucându-l de mână.
— Hai, Oty, hai să mergem acasă! Repede, cât mai e oglinda deschisă!
Dar Othin nu se mișcă.
— Du-te, Osi.
— Ce?
— Du-te acasă. Eu rămân. Vin mai târziu.
— Nu plec fără tine, frate! Nici nu te gândi!
Othin îl privi — ochii lui albaștri, întotdeauna plini de lumină, acum triști, hotărâți.
— Ba da, Osi. O să pleci. Trebuie să pleci.
— Nu!
— Înțelegi odată? Nu putem pleca amândoi! Ai auzit ce-au zis — dacă încercăm, oglinda se închide și rămânem aici amândoi. Pentru totdeauna.
— Nu-i cred! Minteau! Hai să încercăm cel puțin!
Othin scutură din cap.
— Și dacă nu minteau? Și dacă încercăm și rămânem amândoi blocați aici? Ce-ar face tata? Ce-ar face mama?
Osirian tăcu, incapabil să răspundă.
— Tu vei fi împărat, Osi, continuă Othin, vocea lui tremurând dar fermă. Tu ai responsabilități. Oameni care depind de tine. Eu… eu n-am nimic. Sunt doar fratele mai mic. Cel de prisos.
— Nu ești de prisos! Nu spune prostii!
— Du-te, Osi. Acasă. Și spune tuturor ce s-a întâmplat.
Se desprinse de mâna fratelui și se întoarse cu spatele, pornind încet spre poarta muntelui.
— Te iubesc, frate, zise el fără să se întoarcă.
Și atunci Osirian făcu singurul lucru la care se putea gândi.
Alergă după el, îl apucă de umeri și îl întoarse cu forța.
— ASCULTĂ-MĂ! urlă el. Nu plec fără tine! Vom găsi o cale! Vom…
Nu apucă să termine.
Othin — fratele său, cel cu bucle blonde și ochi albaștri și râs contagios — îl lovise cu un bolovan pe care îl ținea ascuns în mână.
Durerea fu ascuțită, fierbinte — ca un cuțit roșu în cărbuni împlântat în craniu.
Osirian simți cum genunchii i se înmoaie. Cum lumea se învârte. Cum sunetele se îndepărtează.
Căzu pe genunchi mai întâi, apoi pe o parte, obrajul atingând cenușa caldă și sclipitoare.
Prin ceața durerii, îl văzu pe Othin.
Fratele său stătea deasupra lui cu bolovanul încă în mână. Mâna lui tremura. Lacrimile îi curgeau pe obraji, lăsând urme curate pe chipul acoperit de cenușă.
— Iartă-mă, Osi, șopti Othin, vocea lui spartă, șubredă. Iartă-mă… nu am de ales.
Osirian încercă să vorbească, dar gura nu-i mai asculta. Încercă să ridice mâna, dar brațul îi era prea greu. Tot ce putu face fu să-l privească — să-l privească pe fratele său plângând, tremurând, îngenunchind lângă el.
— Te iubesc, frate, șopti Othin, luându-l în brațe. Te iubesc și îmi pare atât de rău…
Îl ridică — mic, slab, dar cu puterea disperării. Osirian simți cum e ridicat de pe pământ, cum e dus spre oglindă. Prin ceața durerii văzu luciul strălucitor, reflexia lor deformată — doi băieți, unul purtându-l pe celălalt, amândoi plângând.
— Într-o zi, șopti Othin, într-o zi oglinda asta se va deschide și pentru mine. Așa că așteaptă-mă, Osi. Te rog… așteaptă-mă. Voi găsi o soluție și mă voi întoarce!
Îl așeză cu grijă la marginea oglinzii.
Apoi îl împinse.
Osirian simți cum trece prin oglindă — senzație rece, ca apa înghețată, ca fumul dens.
O clipă fu în două lumi simultan — cenușa roșie și camera neagră, lumina bolnavă și întunericul familiar.
Apoi căzu.
Căzu peste un scaun, lovindu-se, și de durere se dezmețici.
Pentru o clipă crezu că visase — biserica veche, oglinda, iadul roșu, demonii. Totul părea un coșmar absurd.
Dar apoi văzu oglinda în fața lui.
Și în ea — chipul lui Othin.
Fratele său stătea de cealaltă parte, cu mâinile pe suprafața lucitoare, cu fața udă de lacrimi, gura deschisă într-un strigăt tăcut.
Osirian se repezi înainte, mâinile întinse.
— OTHIN!
Dar oglinda era tare acum. Solidă. Rece. Ca sticla, ca gheața, ca zidul dintre lumi.
Othin vorbea ceva — buzele lui se mișcau — dar nu se auzea nimic. Doar tăcere. Tăcere groaznică, absolută.
— NU! urlă Osirian, lovindu-și pumnii în oglindă. NU, NU, NU!
Othin plângea. Își lovea și el pumnii în sticlă, gura deschisă în urlete pe care Osirian nu le putea auzi.
Și apoi — oglinda începu să se întunece.
Ca o ceață neagră ridicându-se din adâncuri, luciul ei se estompă. Chipul lui Othin dispăru treptat — mai întâi trupul, apoi mâinile, apoi fața.
Ultima imagine fu ochii lui albaștri — mari, speriați, plini de lacrimi — privind-o direct.
Apoi — nimic.
Oglinda era acum doar oglindă. Neagră, rece, moartă.
— OTHIN! urlă Osirian, lovindu-o cu pumnii, cu picioarele, cu tot corpul. OTHIN, ÎNTOARCE-TE!
Dar oglinda nu răspunse.
În disperare, apucă scaunul de lângă el — greu, de lemn masiv — și-l ridică deasupra capului.
— DESCHIDE-TE! urlă el, aruncând scaunul cu toată puterea.
Scaunul lovi oglinda cu un zgomot grozav.
Și oglinda se sparse.
Cioburi peste tot — mari, mici, lucioase, ascuțite. Căzură ca ploaia, ca lacrimile, ca speranța spulberată.
Osirian se prăbuși în genunchi printre ele, mâinile tăiate, sânge pe palme, amestecându-se cu cenușa roșie care încă îi acoperea hainele.
— Ce-am făcut? șopti el. Ce-am făcut?
Și pentru prima oară în viața lui, plânse cu adevărat.
PE PARTEA CEALALTĂ — ÎN TARTRI
Othin stătea în genunchi în cenușa roșie, privind locul unde fusese oglinda.
Acum era doar aer. Nimic. Vid.
Dispăruse în clipa în care se spărsese de partea cealaltă — simțise asta, simțise cum legătura se rupe, cum drumul înapoi se închide pentru totdeauna.
— De ce? șopti el, vocea lui un fir subțire în tăcerea imensă. De ce m-ai lăsat aici, Osi?
Dar tu l-ai împins, îi șopti o voce în minte. Tu l-ai lovit. Tu l-ai salvat.
Și el a spart oglinda.
Lacrimile îi curgeau pe obraji, amestecându-se cu cenușa și fumul.
— Nu avea de ales, își zise el. Nu avea de ales…
Dar alt glas — un glas mai întuneric, mai vechi — răspunse:
Ba avea. Putea să încerce să se întoarcă. Putea să lupte. Putea să caute o altă cale. În schimb, a spart oglinda. Te-a abandonat.
Othin își șterse lacrimile cu mâinile — furios, violent.
— Nu, șopti el. Nu e adevărat.
Ba este. Și tu știi asta.
În spatele lui, pași ușori.
Rudra și Ereskigal se apropiară încet, umbrele lor lungi căzând peste el.
— Bine ai venit acasă, Othin, spuse Rudra blând, punându-i mâna pe umăr.
Othin nu răspunse. Doar stătea acolo, privind în gol, lacrimile uscându-i-se pe obraji.
Ereskigal se aplecă lângă el, cu vocea ei ca o falsă mângâiere.
— Acum ești al nostru, șopti ea. Și vom avea grijă de tine. Îți promit.
Othin închise ochii.
Și în acea clipă — ceva în el se rupse.
Nu cu zgomot. Nu cu durere evidentă.
Ci încet, tăcut, ca o fisură într-o oglindă care se întinde pas cu pas, crăpând totul fără să spargă încă nimic.
Dragostea pentru fratele său era încă acolo.
Dar lângă ea, acum, creștea altceva.
Ceva rece. Ceva ascuțit. Ceva care într-o zi va avea un nume.
Ură.
## DUPĂ — ÎN LUMEA OAMENILOR
Osirian ieși din biserică fugind.
Mâinile pline de sânge, hainele rupte și murdare de cenușă, capul zumzăind de durere — de la lovitură, de la plâns, de la tot ce se întâmplase.
Alerga fără să realizeze unde — prin câmp, prin iarbă înaltă care îi biciuia picioarele, prin pâlcuri de copaci care apăreau și dispăreau în fuga lui oarbă. Alerga departe, departe de acel loc blestemat, de biserica cu crucea spartă, de oglinda care nu mai era.
De fratele pe care îl pierduse.
Noaptea căzuse deja. Întunericul era total — nu erau stele, nu era lună, doar bezna imensă a unei nopți de vară fără nori. Dar el nu se opri.
Alerga de frică. De vinovăție. De durere.
Ce-am făcut?
Cuvintele îi răsunau în cap ca o litanie.
Am spart oglinda. L-am închis acolo. L-am abandonat.
Ce-am făcut?
Când în sfârșit se opri, era la marginea unei păduri dese, cu copaci bătrâni și rădăcini răsucite care ieșeau din pământ ca niște mâini înghețate.
Se prăbuși lângă un trunchi, gâfâind, tremurând, incapabil să mai facă un pas.
— Ce voi spune? șopti el în întuneric. Ce voi spune tatălui? Că l-am lăsat? Că l-am pierdut?
Că l-am abandonat.
Și atunci — pentru prima oară — realiză.
Nu putea să se întoarcă acasă.
Nu putea să-i privească în ochi pe părinții lui și să le spună că Othin e dus. Că din cauza lui — a aventurii lui, a curiozității lui, a fricii lui — fratele său e blocat în iad pentru totdeauna.
Nu putea.
Așa că se adânci în pădure — mai departe, mai adânc, acolo unde nimeni nu-l va găsi.
Se ascunse sub un copac, îmbrățișându-și genunchii, tremurând de frig și teamă.
Și adormi acolo, singur, cu imaginea ochilor albaștri ai lui Othin urmărindu-l în vis.
Trecură zile.
Apoi săptămâni.
Apoi luni.
Osirian trăia în pădure ca un animal sălbatic — mâncând ce găsea, dormind unde apuca, evitând orice urmă de civilizație. Hainele i se rupseră și mai tare, părul îi crescu lung și încâlcit, pielea i se bronză și se zgârie de crengile prin care se strecura.
Dar mai rău decât toate era tăcerea.
Nu mai vorbise de când ieșise din biserică. Nici un cuvânt. Nici un sunet. Doar tăcere, zi după zi, noapte după noapte.
De parcă vocea i-ar fi rămas în Tartri, lângă fratele său.
În Dilmun, Împăratul Alisandru trimise armata să-i caute.
Sute de soldați pieptănând pădurile, satele, drumurile. Cavaleri și cercetași, vânători și câini dresați. Toți căutând doi prinți dispăruți.
— Găsiți-mi fiii! ordona el, vocea lui crăpând de durere. Găsiți-i pe amândoi!
Dar găsiră doar tăcere.
Nikal — împărăteasa, mama — plângea în fiecare noapte. Camera lui Othin și Osirian rămăsese intactă, exact așa cum o lăsaseră în acea dimineață — jucării pe podea, cărți pe masă, paturi nefăcute.
De parcă copiii se vor întoarce în orice clipă.
Dar nu se întoarseră.
Trecură anotimpuri.
Vară. Toamnă. Iarnă. Primăvară.
Și iar vară. Și iar iarnă.
Doi ani.
Alisandru îmbătrâni vizibil în acei doi ani — părul i se albi, umerii i se aplecară, privirea i se pierdu undeva departe, într-un loc pe care nimeni altcineva nu-l putea vedea. Regatul intră în doliu — steaguri negre pe turnuri, muzică tristă în sălile palatului, o tăcere apăsătoare peste tot.
Și lumea uită încet.
Nu pe prinți — pe ei nu-i uită nimeni. Dar uită să mai spere. Uită să mai caute. Uită că miracolele sunt posibile.
Apoi — după doi ani — un soldat intră în goană în sala tronului.
— Majestate! strigă el, îngenunchind, gâfâind. Am găsit… în pădurea din est… un băiat care seamănă cu…
Alisandru sări în picioare.
— UNDE?!
În pădure, Osirian stătea sub un copac bătrân.
Hainele lui erau zdrenșe, murdare de pământ și frunze, atât de rupte încât abia mai țineau pe el. Părul lung și încâlcit îi acoperea jumătate din chip. Dar ochii… ochii erau cei mai șocante. Goi. Reci. De parcă sufletul din spatele lor ar fi plecat undeva departe.
Când văzu soldații, nu fugi.
Când văzu pe tatăl său alergând spre el prin pădure, nu zâmbi.
Când Alisandru îl strânse în brațe, plângând, tremurând, șoptind mulțumiri către toți zeii, Osirian nu spuse nimic.
Doar stătu acolo, nemișcat, ca o păpușă de cârpă.
— Dumnezeule, șopti Alisandru, de doi ani te căutam. De doi ani…
Îl ținea strâns, de parcă ar fi vrut să-l topească în piept, să nu-l mai piardă niciodată.
— Osirian, zise el în cele din urmă, vocea lui tremurând. Unde e Othin? Unde e fratele tău?
Tăcere.
Osirian îl privi — acei ochi negri, odinioară plini de viață și curiozitate, acum goi, reci, distanți.
Și nu spuse nimic.
Doar stătu acolo, în brațele tatălui său, privind în gol.
Privind spre un loc pe care nimeni altcineva nu-l putea vedea.
Un loc roșu, plin de cenușă și foc, unde un băiat blond cu ochi albaștri stătea în genunchi, plângând.
________________________________________
ÎNTOARCERE LA RAMĂ
— Și n-a spus niciodată ce s-a întâmplat acolo? întrebai.
Kusag clătină din cap.
— Niciodată. Doi ani a stat în pădurea aceea, singur, mâncând ce găsea, dormind unde apuca. Când l-au găsit, părea un animal sălbatic — murdar, slab, cu ochii goi. A fost nevoie de luni de zile până să înceapă să vorbească din nou. Dar despre Othin… despre ce s-a întâmplat în noaptea aceea… n-a spus nimic. Nimănui… Cine ar fi crezut?
— Iar familia?
— L-au căutat pe Othin. Doi ani l-au căutat. Alisandru a trimis armate întregi să scotocească fiecare colț al lumii. Nikal plângea în fiecare noapte, până când lacrimile i-au secat. Dar Othin era ca și cum ar fi fost înghițit de pământ. Sau de infern.
— E ciudat totuși, nu? Atata vreme să nu încerci să faci nimic!
Kusag mă dojeni cu privirea.
— Am zis că nu a spus nimic, nu că n-ar fi încercat să facă. Acum, privind în urmă, înțeleg unele lucruri. Avea optsprezece ani când a venit la mine să mă intrebe dacă se poate ajunge în iad. Dacă există vreo cale, vreo vrajă, orice! Am aflat ulterior că fusese și la Katharsios să ceară o soluție… dar amândoi l-am dezamăgit. Poate că ar fi trebuit sa ajungem la tine, nu! Făceai tu intr-un fel…
Mă ironiza acum, dar nu-l băgai in seamă!
Mă ridicai de pe piatra rece, plimbându-mă prin fața grilajului.
— Și acum, zisei încet, după treisprezece ani, Othin s-a întors. În fruntea unei armate de demoni și morți. Și Osirian a mers la Valhol să ceară ajutor.
— Nu doar să ceară ajutor, mă corectă Kusag. Să treacă prin Portal. Să ajungă în Tartri. Să-și salveze fratele.
— Sau să-l ucidă.
Kusag tăcu.
— E diferență? întrebai. Între a salva și a ucide, când vorbim de cineva care a stat treisprezece ani în iad?
— Osirian crede că e diferență.
— Și tu?
O pauză lungă. Doar picuratul apei în întuneric.
— Eu cred, zise Kusag în cele din urmă, că Othin a murit în noaptea aceea. În fața oglinzii. Ce s-a întors acum… nu mai e Othin. E altceva. Ceva ce poartă chipul lui, dar care nu mai are sufletul lui.
— Și totuși, zisei, Osirian a mers la Valhol. Împotriva a cinci Magi Asuri. Împotriva tuturor șanselor. Pentru un frate pe care tu spui că nu mai există.
Kusag mă privi cu acei ochi bleumarin — aceiași ca ai mei — și pentru o clipă văzui în ei ceva ce nu mă așteptam.
Speranță.
— Poate tocmai de asta, șopti el. Poate Osirian vede ceva ce noi nu vedem. Poate mai e ceva din Othin acolo, undeva, așteptând să fie găsit. Așteptând să fie salvat.
Zâmbii — un zâmbet amar, fără veselie.
— Sau poate, zisei, Osirian e doar un frate care nu poate accepta că l-a pierdut pe celălalt. Care preferă să moară încercând decât să trăiască știind că n-a făcut nimic.
— Poate.
Tăcerăm amândoi, fiecare cu gândurile lui.
Apoi Kusag zise, încet:
— Povestește-mi despre Valhol. Despre ce s-a întâmplat când au ajuns acolo. Despre cum au trecut de Magii Asuri.
Ridicai din sprâncene.
— Credeam că ai fost acolo. Că știi.
— Știu ce s-a văzut. Vreau să știu ce nu s-a văzut. Vreau să știu ce s-a întâmplat cu adevărat.
Mă așezai din nou pe piatra mea, încrucișându-mi brațele.
— Asta, zisei, e o poveste pentru altă noapte.
Kusag deschise gura să protesteze, dar ridicai mâna, oprindu-l.
— Răbdare, băiete. Ai tot timpul din lume. Sau cel puțin… tot timpul care ți-a mai rămas.
Și în tăcerea care urmă, undeva deasupra noastră, furtuna continua să bată peste mlaștinile Madyadesei.
________________________________________
SFÂRȘITUL CAPITOLULUI 0