Noi bem ființa fântânii din ciuturi.

Ciuturi ce cuprind trupul cărnii ei
Din care sorbim până stingem
Setea care crește în noi.

În fiecare ciutură este însă o altă fântână.

Un pântec plin de căni care așteaptă
Să potolească setea unor enormi
Orbi care vor să vadă.

Cumpene, legate în lanțuri,
Contrabalansate cu frânghii și pietre,
Ca paseri care nu migrează,
Cuibărite în ciuturi
Ce fântâni visează.

Îndepărtări în care să se piardă
Pentru a avea de undă să se întoarcă
Atunci când coboară și se înalță
Spre a coborî încă o dată
Și încă o dată acolo
Unde încep apele
Care omoară.