Noi bem ființa fântânii din ciuturi.

Ciuturi ce cuprind trupul cărnii ei
Din care sorbim până stingem
Setea care crește în noi.

În fiecare ciutură este însă o altă fântână.

Un pântec plin de căni care așteaptă
Să potolească setea unor enormi
Orbi care vor să o vadă.

Cumpene, legate în lanțuri,
Contrabalansate cu frânghii și pietre,
Ca paseri care nu migrează,
Cuibărite în ciuturile
Ce fântâni visează.

Îndepărtări în care să se piardă
Pentru a avea de undă să se întoarcă
Atunci când coboară și se înalță
Spre a coborî încă o dată
Și încă o dată acolo
Unde încep apele
Care omoară.