,,Musca, măgarul și cocoșul” de Virginia Stanciu

O muscă amețită de căldură,
Intrând la umbră în șură,
Îl vede pe măgar culcat,
Că și el de nevoie s-a băgat.

Musca agitată de temperatură
Venise în grabă din bătătură
Și s-a repezit să bâzâie măgarul,
Că i s-a pus pe el tot amarul.

Și făcând deasupra rotocoale,
Se lăsa în viteză pe a lui spinare,
De unde zburând spre cap,
A speriat un amărât de gândac.

Hotărâtă în ochi să-i intre,
Avea doar asta în minte.
Măgarul contrariat de întâmplare,
Mișca urechile cu disperare,

Coada o plesnea de așternut,
Și un picior îl flutura în vânt,
Iar capul îl scutura repetat,
Să scape de muscă neapărat.

Și văzând că totu-i fără rezultat,
A pornit alarma de sughițat:
„Lasă-mă odată în pace,
Nu vezi că nu-mi place?”

Musca iritată i-a răspuns imediat:
„Vreau să văd cât ești de bărbat.
Că nu ești în stare în luptă,
Să dobori măcar o muscă.”

Cocoșul contrariat de ce aude,
Măgarului rapid îi spune:
„Stai liniștit, vecine,
Că o fac să plece de la tine.”

Și-a început să sară după ea,
De ziceai că joacă baschet cu careva.
Musca zbura și ateriza în fugă,
Fără cocoșul să o atingă.

Măgarul s-a ridicat enervat,
Să scape de praful amestecat,
Că musca afectată tare,
Zbura ca și cum cap nu are.

Grivei văzând ce se întâmplă,
Și-a dat seama că-i treaba urâtă,
Așa că s-a repezit deodată,
De-a înhățat-o pe deșucheată.

Demonstrând și de această dată
Cât de important e câinele în ogradă.