ce-aÈ™ mai putea cuceri
când totul e cum este,
când eu sunt cum sunt,
când nimic nu mai e totul.

îmi omor timpul cum pot,
în spatele ferestrelor închise
din sufletul meu,
acoperite cu perdele amărui
ce flutură în bătaia amintirilor vii,
amintirilor moarte.

în spatele ușilor închise,
de vântul ce-mi suflă în coastă
în privirile trecătorilor –
unele vii, altele moarte,
în privirile cunoscuților
care nu mă mai cunosc.

iubește-mă încet.
vreau să amân sfârșitul iubirii noastre.

e tot o lume, dar mult mai adâncă,
atât de adâncă încât Groapa Marianelor
ar păli de ciudă
cu tot cu Marianele din ea.

m-am gândit că,
dacă lumea mea
s-ar sfârși într-o zi,
m-aÈ™ putea ascunde printre oameni
ca un fel de nălucă:
n-aÈ™ fi mort, dar nici viu.

și într-o zi, poate,
se va produce o minune:
ferestrele se vor deschide
să intre în suflete
toate primăverile pierdute
din te miri ce pricini;
să intre păsările în zbor sau pe jos
care cum,
să ne ajute să batem din aripi
să batem din inimi,
să ne reluăm zborul pierdut parcă ieri.

deodată și ușile se vor deschide
și astfel mă voi pierde
prin mulțimea în clocot
ce zumzăie în treacăt,
nemaiștiind de unde am pornit –
uneori mort,
alteori viu,
uneori mai eu,
alteori mai tu.