Veghez la pulsul lumii, în fire și în fapte,
Inginer peste golul ce-n alții s-a depus,
Dar cine-mi ține garda în propria mea noapte,
Când soarele din mine de mult s-a dus în apus?

​Lângă mine, o viață sforăie-n mediocritate,
Un somn greu, de plumb, peste cristale zdrobite,
Tu-ți dormi puținele gânduri, în timp ce pe la spate
Amintirile noastre se scurg, de noi flămânzite.

​Nu m-ai văzut poet, nici femeie, nici mamă,
Ai vrut doar mecanismul ce nu cere nimic,
Iar eu m-am temut că, din această teamă,
Vom naște-un alt „nimic”, la fel de mic.

​Mai bine ramura frântă și drum oprit aici,
Decât urmaș cu ochi goi,lipiţi de un ecran,
Să moștenească somnul și visele mici,
Și-un radio roșu vechi ce cântă în van.

​Egoiste sunt locurile ce-au rămas rezervate,
Dar măcar sunt curate de-un „noi” falsificat,
Tu dormi... eu vorbesc în limbi grele, uitate,
Sunt singura trează într-un sistem eșuat.