știam cum se împletesc diminețile-n cântec.

treceau prin caierul de stele,

se desfăceau în jurubițe fine,

luau fața lunii obosite și reci.

cineva trebuia să dea tonul la cântec.

nu eram (încă) aștri,

lăsam pe luceafărul de dimineață.

de pe ulița morii,

vedeam cum totul se desface-n semitonuri calde,

cu roșii armonii de fericire și lut.

de pe-atunci

știam că moartea noastră

are să aducă începutul adevăratei povești,

așa cum pâinea își are miezul

în putrezirea seminței.

toate acestea, până mai târziu,

când vom deveni din fuior de fiori

margini de cântec.