Și-a adus aminte-o cioară
De o nucă-ascunsă-n vie
Între-o piatră mărișoară
Și un băț... cu pălărie.

Face-ocoluri mai pe-aproape,
Rondul de securitate
Și cât ai clipi din pleoape...
Uite-o-i în vecinătate.

Țopăie și-ajunge lângă...
Însă nuca nu-i găsită;
Parcă i-ar veni să plângă
De-o-așa pagubă lovită.

Din firea-i dojenitoare,
Croncănind în câr-uri dure
Spre simpla sperietoare,
Pare-se c-ar vrea s-o-njure.

Bănuiește-n zeci făptașii
Vinovați de furtul nucii;
Numai unul și-a dus pașii
Ronțăind-o-n dosul glugii.

Un păcat doar are hoțul
Că găsește-ascunzătoarea,
Multe însă, păgubosul
Când începe... numărarea

. . . . . . . . . . .

Fapta d-ici e-adevărată,
Cioara are-o măiestrie...
Dar... de-atunci e supărată
Pe-acel băț... cu pălărie.