Într-o casă veche, zidită din gânduri omenești,
Trăiau patru surori, legate nu prin sânge, ci prin trăiri firești.
Ura, cea mare, purta foc în priviri și cuvinte tăioase,
Iubirea, sora blândă, lega răni și speranțe frumoase.
Invidia, mereu cu ochii pe ce-alții aveau,
Număra zâmbete străine și ofta când nu le avea.
Fericirea, luminoasă, venea și pleca ușor,
Ca un soare capricios ce nu stă mult într-un loc.
Iar lângă ele, mai mic, abia învățat să vorbească,
Stătea frățiorul Sentiment, cu inima curată, copilărească.
Nu știa ce-i ura, nici ce gust are veninul,
Dar simțea tot ce mișcă în oameni, ca freamătul adânc al sufletului.

Într-o zi, Ura spuse: „Eu conduc, căci fără mine nu există foc!”
Invidia șopti: „Eu cresc din dorință, din loc în loc.”
Iubirea zâmbi: „Fără mine, nimic nu prinde rădăcină.”
Fericirea râse: „Eu sunt scopul, visul pe care toți îl alină.”
Se certau surorile, fiecare voind întâietate,
Până frățiorul plânse, copleșit de atâtea greutăți adunate.
Atunci tăcură toate și-l priviră ușor mirate:
Din lacrima lui mică se nășteau trăiri neașteptate.
Și-au înțeles atunci rostul, chiar dacă prea târziu:
Că omul nu e condus de-un singur sentiment, oricât ar fi de viu.
Când ura stăpânește, inima se rupe-n două,
Când iubirea o ține, fericirea vine-n voie.

Morala:
Sentimentele nu trebuie să domnească singure,
Ci să stea în echilibru, ca frații sub aceleași ceruri.
Că frățiorul cel mic, Sentimentul pur și fragil,
Devine ceea ce hrănești zi de zi, în mod subtil.