Cârpește-mi filozofia ca pe niște galbene izmene
Stomacul, în continuare, își năzuiește pita
În clipocit de versuri nemuritoare și eterne
Ce-i pasă dânsului de-i Domnul Rimă sau Nichita?

De la „Mizerabilii” lui Hugo sau de la „Suge-o, Ramona”
Ochii mă dor la fel, cum și pe Michelangelo îl doare mâna
Ce mai contează că e David, că-i Pieta,
Când vine ziua de salariu și se sfârșește săptămâna?

Râd de cel desculț chiar dacă umblă
Pe unde iarba nu știe cum să-l taie
Iar eu, cu umbreluța mea și cu cartela,
Mă scald în zoaie prin autobuze
Și cad în fund pe șine de tramvaie

Lasă-mă în morții mei să mor
Urează-mi noapte bună și nesomn ușor
Să nu-i mai fiu, filozofiei goale, o povară
Ca o uzină a deznădejdii
Într-o economie pur agrară