O masă de lemn
lângă o fereastră deschisă.

Pe ea, o ceașcă uitată
în care ceaiul s-a răcit
fără să fie abandonat.

Lumina intră oblic,
nu ca să lumineze,
ci ca să atingă
o muchie.

Praful nu cade,
stă.

În aer e o liniște
care nu promite nimic
și nu retrage nimic.

Nu se aude ora,
nu se vede afară,
nu e nimeni așteptat.

Masa nu știe
că susține ceva.
Ceașca nu știe
că păstrează urme.

Totul este exact
acolo unde este
pentru că nu are
niciun motiv să plece.

Și dacă rămânem
în această imagine,
nu e ca să o înțelegem,
ci pentru că
nu cere să fie înțeleasă.