scriu de pe marginea orașului,
acolo unde asfaltul are migrene
și zgârie-nori se ceartă cu luna
pe cine ține mai bine secretul singurătății.

dragostea?
un glitch în sistem,
o aplicație care se închide exact când ai nevoie de ea,
un bug sentimental pe care nu-l repară niciun update.
uneori cred că suntem doar
două versiuni beta ale aceluiași dor,
rulate pe hardware diferit.

prin inimă trec trenuri fantomă
care nu opresc în nicio stație,
doar anunță: nu există conexiune stabilă.
și totuși, în tine se întâmplă ceva—
o lumină stângace,
ca un neon care clipește numai când treci tu prin preajmă.

dacă ai sta lângă mine acum,
probabil că universul ar face un scurtcircuit mic,
un pârâit electric între coastele noastre,
iar frigul ar învăța să se comporte,
că nu mai are loc la masă
când două absențe se lipesc una de alta
ca două găuri negre care se recunosc.

nu-ți cer nimic
—nici promisiuni, nici parametri de funcționare—
doar să rămâi în zona asta ciudată
unde logica nu se mai simte obligată să existe,
unde apropierea e un gest hackuit,
scos din manualul lumii,
fără garanție, fără termen de retur.

și poate că dragostea nu vine niciodată
când apeși pe „call”.
poate că suntem doar două semnale
care se prind din greșeală
în frecvența corectă.

dar dacă rămâi,
rescriem codul,
inventăm regula,
apăsăm „salvează” pe ceva
ce n-a fost încă descoperit.