Am descoperit că frica
nu intră pe ușă,
ci se strecoară prin pauze.
Are forma a două zile fără nume,
a unui telefon care nu mai știe
să fie cald.

Am devenit frigul
care își pune haina de om.
Cuvintele mele — pietre spălate în oțet —
cad fără zgomot
și totuși sparg.

Nu recunosc nimic.
Realitatea, spun eu,
e o eroare de vedere,
o febră a imaginației
care îți învață pielea să tremure singură.

Țipătul ei e o pasăre
care se izbește de pereți.
Unghiile — semne de punctuație
pe fața mea neutră.
Las propoziția să curgă
până când sensul se prăbușește
în ea însăși.

Atunci mai strâng puțin aerul,
doar cât să scârțâie.
Vinovăția o îmbrac pe trupul ei
ca pe o haină lăsată prea mult în ploaie.
O învăț să creadă
că greutatea e un merit.

Și exact când se rupe
firul care o ține verticală,
îmi cobor vocea.
O fac catifea.
Îi ating o buclă —
gest mic,
ca o amnistie de buzunar.

Brațele mele sunt o cameră
unde durerea își scoate pantofii.
Câteva minute,
timpul adoarme între noi
ca un animal sătul.

Îi spun ce vrea să audă.
Cuvântul „iubire”
îl folosesc ca pe un pansament
pus peste o rană care încă învață
să sângereze.

Iar iertarea,
ah, iertarea —
o monedă rară
pe care o arunci
doar ca să auzi
cum cade.

Când plec,
frica mea de sfârșit
rămâne pe podea,
respirând greu,
convinsă
că a fost salvată.