Nu am venit în această lume
să fiu ceară topită în palma întâmplării.
Am fost lut ars în focul divin,
acela care m-a transformat în ființă
până la ultima particulă de praf.

Când aripile mi se rup
nu rămâne decât să luminez
din cioturile lor sângerânde.
Așa se nasc farurile speranței,
din oameni care
și-au pierdut zborul apoape reușind.

Nu cred că lumina este blândă:
ea mușcă, descoase, sfâșie.
E un fierăstrău fin,
care taie întunericul în bucăți egale
și mi le pune pe umeri
ca pe niște armuri grele.

În nopțile când simt
cum mi se crapă pieptul de tăcere,
nu mă plâng -
acolo își face loc strălucirea,
în fractura aceea
unde până și umbra se teme să intre.
Nu mă vor salva oamenii,
nici promisiunile lor.
Mă salvează doar faptul
că aleg să fiu lumină
într-o lume care îmi vrea scânteia stinsă.

Aleg să luminez
nu ca o lampă pâlpâindă,
ci ca un glonț tras înapoi în cer.
Aleg să ard
chiar dacă doare ca o naștere inversă.
Aleg să fiu stea
nu pentru că e frumos,
ci pentru că altfel întunericul
ar câștiga prea ușor.