În miezul unei nopți de catifea,
când stelele pluteau ca note rătăcite,
pășeam prin propria-mi tăcere,
cu pași de vis, cu tâmplele aprinse,
ascultând cum inima-mi cântă încet,
ca o liră obosită.

Atunci am simțit un fior—
nu de teamă, ci ca un acord uitat,
o vibrație ce-mi atingea sufletul
mai fin decât adierea unei aripi.

Și el a apărut…
nu ca un om, nici ca o umbră,
ci ca un ecou dintr-o melodie veche,
un ritm ce răsuna în aer
fără să fie rostit.

Privirea lui, un vers neterminat,
mi-a atins pieptul cu o delicatețe
ce n-avea ce căuta în întuneric.
Iar iubirea lui…
iubirea lui a intrat în mine
precum un pumnal din lumină,
tăindu-mi inima nu ca să doară,
ci ca să cânte mai adânc.

N-a curs sânge—
a curs muzică.
O simfonie dulce și periculoasă,
care se strângea în jurul rănilor mele
ca un jurământ neterminat.

Și pe mâna lui am zărit un semn,
o taină, un nume ce nu poate fi rostit,
doar șoptit în ritm cu noaptea:
Codul Aria-09.

El, asasinul melancoliei,
cel ce nu ucide,
ci transformă inimile în instrumente
cu corzi de dor și vrajă.

Nu știu dacă m-a vindecat
sau doar mi-a schimbat melodia,
dacă a plecat
sau dacă încă îmi răsună în vene.

Finalul nu mi l-a spus—
l-a lăsat plutind,
ca ultima notă dintr-un cântec
care te face să închizi ochii
și să continui singur.