prolog
acest atlas se desface în zece aripi, nu este un manual clinic, ci o punte între psihologie, psihiatrie și poezie. E o încercare de a privi tulburările psihice atât ca realități clinice, cât și ca teritorii umane pline de sensuri. Textele nu vor înlocui niciodată diagnosticul sau tratamentul, dar pot fi o lanternă mică, pentru o altfel de înțelegere, sub o altă formă.

micro-prolog (cap. IV)
această aripă nu caută judecata, ci înțelegerea.
e o hartă a fragmentului și a ecoului - acolo unde mintea își vorbește sieși în mai multe limbi, iar fiecare voce își caută trupul pierdut.


schizofrenia e un coridor din carne și umbre,
cu uși care respiră și pereți ce tresar.
din fiecare încăpere se ridică voci:
unele tremură ca fluturii prin aerul tâmplelor,
altele șoptesc încolăcite, cu limbi de șarpe,
altele râd prelung, ca ecoul unui geam spart în noapte.

realitatea se destramă în felii suprapuse:
tramvaiul e și animal preistoric, și catedrală pe roți,
vecinul e și soldat de hârtie, și înger cu aripi murdare,
iar cerul e și acvariu de sticlă, și gură de pește uriaș.

adevărurile coexistă, ca pânze de păianjen întinse
peste același colț de cameră.
în mijlocul coridorului, un om ține chei
care se topesc, se multiplică, se prefac în șerpi.
le adună, le scapă, le sărută, le sumarizează, le integrează
și totuși niciuna nu deschide nimic.

între timp, pereții se apropie, șuieră, respiră,
scriu cuvinte pe piele: „pe aici, pe aici”.
și totuși, chiar în acest labirint orb,
există fisuri prin care intră lumina:
un zâmbet care devine scară,
o mână întinsă ca o punte de cristal,
un ceai, un medicament, o iubire care adună vocile într-un cor adormit.

coridorul nu dispare,
dar își lasă uneori podeaua moale,
ca și cum cineva ar așterne iarbă sub pași.


epilog (cap. IV)
nu va fugi de coridor.
va învăța să asculte vocile fără să le creadă toate.
pe unele le va lăsa să cânte,
pe altele să tacă până obosesc.
va ști că liniștea nu e absență,
ci o formă de echilibru între ecouri.
și când pereții se vor strânge din nou,
va deschide în sine o fereastră –
nu spre evadare,
ci spre lumină.
acolo, în adâncul ei,
o voce va spune încet:
„exist, chiar și când mă pierd.”