oamenii poartă în oasele lor
ecoul unui stup ars.
îl numesc liniște -
dar e doar zgomotul sângelui
care nu mai știe încotro curge.

oamenii știu că frica e o pasăre cu aripile tăiate
care învață să cânte din carne,
își face cuib în genunchi,
în vertebre, în vise, în visuri,
și se hrănește cu tot ce n-au avut curaj să spună.

unii se tem să adoarmă
fiindcă somnul miroase a sicriu deschis,
alții se tem să se trezească,
pentru că lumina, pentru ei,
e un bisturiu

oamenii știu că în zâmbetele curate
trăiesc uneori cârtițe orbite,
că uneori, în biserici pline,
dau peste ecouri cu palme reci -
ei știu despre dorințele suspendate
între două respirații,
și toți caută o ușă spre sine,
dar peretele e viu
și-și mută clanța din loc.

frica îi cioplește încet -
sculptează din unii oameni oglinzi
în care reflexia mușcă prima.
le șterge vocile, le ascute ochii,
le șoptește că iubirea e o armă
și tandrețea doar o infecție

dar uneori, printre ruinele gândurilor
imprimate din copilărie,
se strecoară gânduri-scântei,
hrănite cu iubire -
nu ca mântuire,
ci ca un glonț de lumină
care refuză să moară

atunci ei văd un copil râzând fericit în ploaie,
ca o stea care-și amintește că arde;
o femeie care își scoate trecutul din piele
ca pe o haină prea grea;
un bărbat care atinge un alt bărbat
și lumea nu se prăbușește.

în clipa aceea,
universul respiră prin tine,
și fiecare atom
își reamintește alfabetul iubirii

pentru că iubirea,
cea adevărată,
nu vine să te salveze -
vine să te rescrie:
să-ți ardă frica din măduvă,
să-ți schimbe sângele cu foc,
și, din cenușa ta,
să-și sculpteze propria inimă.