Lasă-te grea, îmi spuneai;
să simt pământul cum
se adâncește și urcă în tine;
să caut sărutul în genuni,
în cataracte și în vulcani
să îl regăsesc.

Și atunci
fir de iederă mă făceam;
mai sus,
tot mai sus
încleștarea.

Fii rea, îmi spuneai;
să te adulmec în acest
Necuprins;
Cerul să-mi cadă pe piept,
să mă apese,
să mă străpungă,
sabie de safir,
de foc străbătută.

Sus, tot mai sus
ramuri întindeam
pe umeri,
pe obraji și pe tâmple.

Lasă-te prinsă, îmi spuneai;
vino între coastele mele
de timp lustruite,
vino în inima mea de abis
scorojită.

Sus, tot mai sus –
Mă destrămam
în fire abstracte,
funigei translucizi,
fără să ating
plămâni, inimi,
pământ sau ape.