În fiecare toamnă,
drumul spre vie are miros de frunze arse
și de povești vechi,
înnodate-n tăcerea bunicilor.
Sub bolta de vie,
timpul se strânge ca mustul în butoaie,
iar noi, cei risipiți prin orașe,
ne strângem iarăși laolaltă,
ca boabele de pe ciorchine.
An de an,
pașii ne poartă pe aceleași brazde,
unde râsetele se amestecă
cu amintiri grele,
și unde fiecare strugure cules
poartă un nume,
o întâmplare,
o umbră de dor.
Uneori a fost secetă,
alteori grindina a spart visurile
în mii de boabe căzute,
dar mereu am ridicat privirea spre cer
cu aceeași întrebare nerostită:
„Cum va fi, Doamne, anul acesta?”
În prima coșarcă plină
se adună speranțele tuturor,
și, odată cu ele,
povara lunilor de așteptare.
Degetele noastre,
pătate cu dulceața mustului,
scriu povești fără cuvinte
pe frunzele pământului reavăn.
În aer plutește o promisiune:
că bucuria se poate naște din trudă,
că roadele se pot împărți
într-o masă mare,
cu pahare care ciocnesc viitorul.
Și când se lasă seara,
iar teascul geme sub greutatea toamnei,
în lumina felinarelor
se citesc zâmbete și riduri
deopotrivă.
Atunci înțelegem că reușita
nu stă doar în plinătatea butoaielor,
ci în faptul că suntem încă aici,
împreună,
sub aceeași lună care veghează via.
Iar când plecăm,
cu hainele mirosind a must și fum,
ne purtăm în suflet gândul
că la anul ne vom întoarce din nou,
cu speranța că pământul
și oamenii
vor fi roditori
ca poveștile care se spun
la masa de după cules.