Toamna își scrie poemele cu frunze căzătoare,
reafirmându-și prezența prin absență,
în ritmul unei elegii scrise de vânt.
Cuvintele se aștern ca roua pe gânduri,
fiecare frunză căzută devine o strofă dintr-un poem
ce-n vuietul trist al vântului se preschimbă în descânt.

În poemul toamnei se face întuneric.
Frunzele se învârt, se repetă, se adâncesc
între ceea ce va fi mâine și ce a fost ieri.
Ultima frunză rămâne agățată de ram,
devine promisiune — că nimic nu se pierde,
doar se transformă, între două tăceri.

Toamna își scrie poemele cu frunze căzătoare,
Vuietul trist al vântului se preschimbă în descânt.

Fiecare frunză căzută devine o strofă dintr-un poem,
În ritmul unei elegii scrise de vânt.