Toamna își scrie poemele cu frunze căzătoare,
reafirmându-și prezența prin absență,
în ritmul unei elegii scrise de vânt.

Cuvintele se aștern ca roua pe gânduri,
iar fiecare frunză căzută devine o strofă
într-un poem ce, în vuietul trist al vântului,
se preschimbă în descânt.

În poemul toamnei se face întuneric:
frunzele se învârt, se adâncesc
între ceea ce va fi mâine
și ceea ce a fost ieri.

Ultima frunză rămâne agățată de ram,
devine promisiune — că nimic nu se pierde,
ci doar se transformă între două tăceri.

Toamna își scrie poemele cu frunze căzătoare,
iar vuietul trist al vântului
se transformă în descânt.

Fiecare frunză căzută
devine o strofă dintr-un poem,
în ritmul unei elegii
scrise de vânt.