Pe pragul dintre două lumi,
calc atent să nu tulbur praful.
Între pași, aud șoapte străvechi
despre drumuri care se sfârșesc prost
și drumuri care nici nu încep vreodată.
Stau pe acest prag
ca între două versiuni ale mele.
În spate, trecutul care mă strigă.
În față, viitorul care mă cheamă.
Dau mâna cu mine, cel de dincolo de prag,
simt cum o parte din mine rămâne pe loc,
ca și cum mi-aș împărți sufletul în două.
Poate că superstiția nu e despre ghinion,
ci despre integritate:
despre nevoia de a trece complet,
de a păși dintr-o lume în alta
cu tot ceea ce ești,
fără a-ți lăsa fragmentele
în mijlocul drumului,
asemeni unei uniuni matrimoniale:
se aud tobe și viori,
iar pașii a doi oameni se împletesc
în dansul strămoșilor lor.
Se spune că există semne
care arată dacă o căsnicie
va fi binecuvântată sau blestemată.
Un fir alb pe rochie,
o lacrimă nerostită,
un cuvânt care cade prost.
Dar poate că semnele nu vin din afară,
ci cresc în tăcere
în inimile celor doi.
Nunta nu e începutul unei povești,
ci testul unei oglinzi comune:
dacă cei doi își pot privi
nu doar chipurile,
ci și rănile,
fără să se rătăcească în reflexii false.
Căci binele și răul
nu stau în cunună,
ci în felul în care
îți ții promisiunile
când muzica se oprește.



Un gust sărat îmi arde buzele,
o amintire a cuvintelor nerostite.
Aș putea să mă mint,
sau să învinovățesc pe cineva, sau pe nimeni.
Aș putea da vina pe pisica neagră
ce traversează mereu aleea din fața mea-
pe stradă, noaptea pe un drum nesfârșit,
tăcerea apasă ca un gând nelămurit.
Din întuneric apare o siluetă,
blană neagră, ochi de jar.
Se oprește în fața mea,
îmi taie calea,
iar inima îmi tresare fără motiv.
Se spune că aduce ghinion,
dar poate pisica nu e semnul răului,
ci testul ascuns al fricii mele.
Dacă mă întorc din drum,
las întunericul să decidă pentru mine.
Dacă merg înainte,
învăț că umbrele nu sunt bariere,
ci treceri pe care le traversezi
cu ochii deschiși.
Și-atunci pășesc,
iar pisica se dizolvă în noapte,
lăsând în urmă doar pașii mei
și curajul care se naște din aceștia.

În oglinda minții mele se sparg chipuri,
iar fiecare ciob îmi arată altă versiune
a ceea ce-aș fi putut fi.
Aș putea strânge cioburile,
să le lipesc cu promisiuni,
dar poate e mai bine să le las risipite
pe podeaua conștiinței mele.
Să privesc nu imaginea perfectă,
ci golul dintre bucăți,
unde se ascunde adevăratul meu chip.

Întind mâna să le adun,
dar tăieturile mă întreabă:
„Care ești tu, cel întreg sau cel fărâmițat?”
O umbră se strecoară pe la spate,
cu pași pe care doar îi presimt.
În față, un cântec se ridică,
promițând o unire, o sărbătoare,
dar în spate, tăcerea șuieră
ca o pajiște arsă de soare.
Între aceste semne trăiesc,
între teama de necunoscut
și dorința de a crede.
Dar poate că răul nu vine din afară
și nici binele nu coboară din cer,
ci amândouă cresc din aceeași rădăcină,
în adâncul sufletului meu.
Și poate că alegerea nu e
să cred sau să nu cred,
ci să privesc totul fără teamă,
până când umbrele devin transparente
și lumina, chiar și în cioburi,
îmi arată cine sunt.