Îmi păzesc pacea ca pe un pământ de arendă sacră, un teren nemarcat de hărți, dar ferm al meu - niciun intrus nu va încălca eliberarea ei tăcută și nici nu va revendica tăcerea unde stelele și rădăcinile sunt aliniate.

Lasă disputele haosului să-și pledeze cauza, rostogolirile lor de sirenă, momeala aurită a dramei lor; am construit o poartă a tăcerii, învăluită în har, unde chiar și durerea trebuie să bată și să învețe să aștepte.

Această inimă, nu o piață comună sau un câmp deschis, ci o livadă înconjurată de rituri și legi șoptite - fiecare respirație o graniță, fiecare refuz pecetluit în cerneală mitică, imun la dinte sau gheare.

Așa că lasă lumea să se laude cu decretul ei zgomotos - pacea mea este privată. Păzită. Sălbatică. Și liberă.