În delta coapsei tale mă hrănesc păsări
țîșnesc din mine hemoragii mîntuitoare
stoluri sanguine îmi urcă bărbăția spre unica direcție
firească...
Pe unde-mi rătăcești, România mea mare?
Te port în gînd ca pe îngrijorarea
de a nu te lăsa între chitucii barbarilor
transformați peste noapte în patrioți bolșevici,
te strîng la piept cu sinceritatea șoimului care suie în
slăvi crucea
ca pe un fluviu ce nu mai ajunge vreodată spre mare
ci se rotește involuntar între brațul meu înălțat
și oasele tale pitite-n gropi comune.
Glasul tău mai jelește, dintre atîtea cruci,
cîte o Stea și un nume; te-aud în sînge, Iosife,
te țiu în grai, Niculae!
Dragostea mea de acum e o fîntînă de jale
pentru moșii mei împușcați pe la spate
șoptindu-și "Eu mor" cu sfințenia Ta pe buze.
În ochii lor închiși spre lume m-am oglindit
și le-am văzut credința jertfită inutil
cu mult înainte ca orice președinte
să învețe să o trădeze, sărac, reeducat sau umil.
În ochii lor rămași deschiși spre soare
eu am văzut cum Decebal își tăia
din scârbă gîtul, nu din mîndrie proletară sau din umilință;
să nu renască dintr-un fârtate ucigaș
poporul său de eliberatori, ci din credință.
Din cînd în cînd cîte-un kgb-ist,
sau hoarde legionare
ar vrea să te apere de dușmani cu pușca,
invocînd jurăminte militare,
sau a lui Dumnezeu părtășie.
Dar uită că după Înălțare, Hristos tace,
așteptînd să ne hotărîm partea, cu răbdare
Sunt pline granițele tale de patrioți azi,
păzite bine, să nu scape nimeni;
grohăieli sforăitoare de dinaintea nimicirii complete
prin înstrăinarea de sine, scindare și deculturalizare.
Ca pe călcîiul mamei mușcat de un sarpe
aparent rătăcit, te îngrijesc în culori și petale.
Deși în delta coapsei tale mă ciugulesc păsări,
țîșnesc din mine hemoragii călătoare,
stoluri sanguine îmi ridică brațul spre unica mărturisire
firească.
Pe unde-mi rătăcești, România mea mare?