Dinții cu care mușc din carnea șarpelui
Și care mestecă cel mai bine ființa lui
Mi s-au spart încă de pe când
Din țâța luminii sugeam ca un prunc.

Și mi s-au spart pentru că în carnea lor
Erau prea multe raze adunate ca vârf.

Munți cărora le crescuseră cuvinte
Nerumegate și nerespirate pe negândite.

Șerpi care visau cum că sunt înaripați,
Cu cozi și picioare de solzi cu care alunecă
Cum umbrele de lumini cărora li se dezlipesc
Răsăriturile atunci când se prefac în apus.

Mușcă din lumină amintirea dinților
Pe care gura mea nu îi mai are.

Aromele ei poartă gustul sângelui
Cărnii de șarpe care în fiecare
Mestecare din trecut răsare.