O ultimă amintire fără maluri,
de când eram o mare moartă,
iar tu erai pescarul, așteptând
ca toată sarea să-mi dispară în talpă,
să mă prinzi ca peștele mic care și-a ucis prădătorul.

Cât ai așteptat să se întâmple asta!
Am auzit sforăitul profund al Creatorului,
adormit, căci pedepsele nu păreau să funcționeze.
Liberul arbitru e eșecul pe care și-l asumă.

Intrasem în paradis ca într-o sală goală de spectacol,
îngerii — la fel de consumați ca noi,
dar cu un machiaj mai profesional.
Am schimbat pene, am încropit un zbor.

Fiind sfârșitul fără fanfară, nu trebuie să fie
neapărat un zbor deasupra norilor,
cu fețe de bătrâni încruntați —
un zbor care, în acte, va fi descris
ca o prăbușire.

Însă noi, cei care l-am trăit,
vom ști, desigur, mai bine.