Fântâna poeziei a secat,
scot în găleată doar nisip uscat
și pietre, aruncate de drumeți,
mai scot pe fundul acestei găleți,
cândva credeam c-această apă
n-o să se mai termine,
simțindu-o de parcă mi-ar fi curs prin vene,
fără să-i dau cumva de capăt,
și-ntregul cer se oglindea în ea,
cu tot cu stele,
și câte suflete-nsetate nu veneau să bea
ca să prindă putere,
Acum, c-a devenit decât o groapă,
am să îi pun capac, și-o voi lăsa uitată