I.
Atât de tare i-au orbit mândria
încât fumul metalic al imperfecțiunii
le presează continuu cutia
creând un vacuum intern de intenții
cu termen de valabilitate expirat.

le scapără ochii înroșiți de insuficiența oxigenului
ca trăsnetul în surplusul lui.

dar nu —
lasă-i să zacă însângerați în balta
perfecțiunii pe care o cultivă
în fiecare centimetru pătrat pe unde apar
dispersând feromonii sclipirii mintale.

se țin vag pe picioare
și-și duc în spate beția inteligibilă a incomparabilității
atribuită umărului drept
cu drept obligatoriu din naștere
dar neagă absolut umărul stâng.
(se plâng.)
dau vina pe tot felul de blesteme inexistente.

în intimitatea sinelui
cad în genunchi peste cioburile profane adunate de pretutindeni
încearcă disperați să le lipească
cu scuze și intenții false
într-o oglindă prin care să-și ungă sufletul cu mir.
dar dincolo îi privesc figuri dezrădăcinate și desfigurate.

s-ar fi putut alege cu veșnicia cioburilor de sticlă
aruncate pe cerul virgin al nopții
dar lumina internă le-a orbit cerul
iar soarele a ieșit și le-a muțit gurile și gândurile.


II.
au uitat că se sprijină pe pământ
și și-au pus temelii în aerul prelucrat al laboratorului de iluzii.

cu diplome din scoarța mototolită de carii
și aere urcând până în cerurile goale de ei înșiși
își revendică titluri regale
pentru lucruri neatinsе.

aerul nu iartă —
când ei nu știu să-l respire
taie cu lama
și taie exact acolo unde începeau să le crească aripi
din discursuri emancipat-mintale
și promisiuni cu virgulă birocrată.

exilul e liniștea în care își aud scuzele că fac implozie
neavând pe cine învinovăți
nici măcar pe blestemul fictiv de pe umărul stâng.

stau întinși pe podeaua de lavă
cu fețele strivite de propria imagine
și scâncesc tăcut
mocnind până li se întărește inima în bazalt.

adevărata pierdere vine cu golul:
gol care nu întreabă
nu strigă
nu roagă
nu cheamă —
un gol cu o absență atât de rafinată,
încât propria umbră le abandonează conturul.