La colț îți dispărea rușinea, deși i se spunea
“colțul de rușine”; te amuzai că ștrampii nu stau
destul de trași pe picior încât să acopere ce ți-ai
desenat cu carioca roșie; un bebeluș sub buric,
atunci când toți ceilalți copii băuseră somn în plic;
un frățior pe care ai decis să ți-l faci singură. De
câte ori erai pedepsită, îți luai și ursulețul de pluș,
ca să vadă pârâciosul de Andrei că urșii sunt și ei
prietenii tăi. Stăteai cu spatele cât mai ofensator,
spre amuzamentul grupei mijlocii. Te mândreai cu
asta; pentru tine, colțul de rușine era pur și simplu
defectat. „Isabela, ce ai pe burtă, de ce ești roșie!?”
„Este un șoim pentru iubitul conducător, tovarășa!” A mai trecut de-atunci ceva, dar tu adori
încă să fii pusă la colț...