ascultă și tu un secret:
țapul ispășitor își plămădește singur coarnele
din hârtie mototolită, plină de fraze arse,
și le poartă pe frunte ca pe două antene fragile,
captând din cosmos aerul stelar al vinovățiilor uitate

îi vezi pașii? nu calcă pe pământ,
ci pe muchia subțire dintre marginea cărții și buza tăcerii,
de parcă fiecare cuvânt ar fi un pod
care se rupe sub propria greutate

nu ești bătrân, doar prea lucid
pentru elasticul invizibil
ce ne smulge inima spre abis,
ca într-un bungee-jumping invers, înspre sine-
toiagul tău nu e toiag,
ci un diapazon ascuns:
el scutură vibrația morților
și face să cânte, în tine,
o salcie de sunete neștiute
iar briceagul elvețian nu scrijelește inimioare oarbe,
ci trasează în carne o caligrafie ascunsă,
o rană alfabetică pe care o citim pipăind cu pleoapele,
dovadă că și Dumnezeu a fost, cândva, adolescent

pe Cicero îl găsesc adormit la pagina 70-
îl așez cu fața la zid și îi spun:
„nu e destul să te cauți,
trebuie să te lași găsit de poem,
așa cum sângele își găsește lama”

iar tu, Pharmakos,
nu ești un țap ispășitor,
ci umbra care știe
că sulița în coastă nu dovedește moartea,
ci încăpățânata mărturie
că mai ai inimă.