Ne desprindem de înțelesurile fondatoare
ca florile lui mai
de portocalii de pe Acropole,
uneori ajungem din urmă himere,
alteori ne regăsim
în câte-o ceașcă de cafea
așezată în grabă
direct pe claviatura pianului,
tulburându-ne matinal
cu un dezcord diminuat.
Cel mai adesea îți dezlipesc
mersul tău fondant de studentă la medicină
de umbletul meu foșnitor, de hârtie,
până pașii ți se descărnează aromat de tălpi
ca penele ude ale aripilor,
și-mi șoptești atunci așezată pe genunchi
cu pulpele calde,
că la sfârșit de iarnă și de lume
tu mă iubești
cum nu se poate spune,
iar eu îți arăt atunci,
mai departe, cum ar fi
să ne plimbăm poemele solare
la Mihai Ursachi, pe Copou,
tu de mână
și eu de prin sertare.